Tu chemi la Tine, sufletul pierdut,
Să-i dai mântuirea, şi cheia salvării,
Eşti gata să ierţi, spre un nou început,
Dar câţi vor răspunde chemării ?

Sămânţa credinţei, împarţi prin Cuvânt,
Ca bobul, ea caută pământ, spre-a rodi,
Ascultă mulţimea, cu drag, chiar avânt,
Dar câţi dintre ei, doresc a o primi?

O parte o lasă să cadă pe drum,
Au inima tare, auzul robit,
Satan îi îndeamnă: o, nu chiar acum,
Mai poţi amâna, nu-i timpul sfârşit.

Mai sunt dintre-aceia, ce-ascultă mesajul,
Dar inima lor este rece, e o stâncă,
Necazu-i doboară, lipseşte curajul,
Căci, n-au rădăcina, adâncă.

O mare mulţime, Cuvântul primeşte,
Dar grija, averea şi pofta, sunt spinii,
Ce-năbuşă bobul, el nu mai rodeşte,
Iar viaţa cultivă, în van, mărăcinii.

Mai e rămăşiţa, nu-s mulţi, dar dorinţa,
De-a rodi, este ţelul suprem, pe pământ,
Cu ardoare, voiesc, a uni cu credinţa,
Fapta bună, cum cere- n Cuvânt.

Şi mănoşi ei aduc, bobul lor însutit,
Aşteptând secerişul, aşteptând pe Mesia,
Care vine să-ntrebe: tu cât ai rodit?
O ce mare şi sfântă va fi bucuria.



AMIN !