Credeam că lumea e a mea
Și primul braț de pălămidă
A fost covor de catifea
În mintea mea de crisalidă.
Să o urmez? m-am întrebat;
Cum să nu merg, când m-a chemat?

Sorbeam idei și-nvățătură
(Vorbea frumos, vorbea cu tâlc);
Și pentru orice lovitură
Am învățat tăcerea mâlc.
Ce glume bune mai spunea!
Cum să mai zici că-i lumea rea?

Ea rănile mi-a oblojit,
Ungându-le cu fiere-amară
Și-astfel, păcatu-a reușit
Să fie, fără ca să doară.
...Și-ntr-o pierdută fundătură
Zăceau și paloș, și armură.

Da, am slujit-o cu temei
În nopțile de misiune,
Tot savurând câte-un crâmpei
Din multa ei deșertăciune.
Am fost iubit, chemat, vrăjit,
Scuipat, bătut și părăsit.

Azi stau chircit pe la răscruci
Și-mi sprijin mâinile în gol,
Din mintea plină de năluci
Alung un cântecel frivol.
În piept am lacrimi și cârcei,
Sub tălpi am pietre și polei.

Dar mă ridic, c-am auzit
Într-o căsuță, într-o seară,
De un final preafericit
În altă lume cam... bizară,
C-un Dumnezeu care-a venit
Să ne iubească și să moară...
Și de n-o fi tot amăgire,
Am să vă dau la toți de știre.