Preaslăvitul Creator

„Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu” (Evrei 3.4)

Mai dăinuie şi azi, în vremea noastră
Dilema şi străvechea întrebare
Am fost creaţi de Cel Atotputernic
Sau existenţa noastră e doar o întâmplare?!
Prin ce minune, oare, plutesc în spaţiul cosmic
Planetele, toţi aştrii, pământul, soarele
De unde apar în noapte, pe bolta întunecată,
Ca o regină – luna, şi toate stelele?!
Atâtea fenomene ce nu pot fi cuprinse
Miracol, energie, o lume în mişcare,
Un univers de taine, de fapte nepătrunse
Şi stăruie de veacuri aceeaşi întrebare.

S-au conturat în timp pe-această temă
Păreri şi controverse, principii, teorii
Sunt numai supoziţii care produc confuzii
Şi care generează erori şi erezii
Fiindcă există o sferă în care raţiunea,
Oricât de erudită, nu poate să răzbată,
Căci Dumnezeu din ceruri ne-a dat înţelepciune
Însă gândirea noastră e totuşi limitată.
Suntem sub o Putere supranaturală,
O Forţă creatoare mereu în acţiune
Venind din veşnicie domină existenţa,
Reper de măreţie şi de perfecţiune.

Pe când domnea imensitatea de întuneric şi mister
Era o beznă nesfârşită, fără pământ şi fără cer.
Nu exista nici timp, nici spaţiu, nici început şi nici sfârşit,
Ci totul se mişca haotic spre plus sau minus infinit.
Când rătăcea acel amestec spre nicăieri purtat de vânt,
În liniştea eternităţii a răsunat Cuvântul sfânt.
Din Dumnezeu venea Cuvântul, din Cel fără de început
Şi toată ordinea cerească prin Dumnezeu s-a conceput.
Plutea peste nemărginire al Dumnezeului Duh Sfânt
Şi toate se-mplineau întocmai după prea sfântul Său Cuvânt.
Întâi a despărţit lumina de întunericul din hău
Şi toată galaxia noastră s-a luminat prin Dumnezeu.

Lumina a numit-o ziuă, iar întunericul s-a strâns în noapte.
În zori şi în amurgul serii, când se-ntâlnesc, vorbesc în şoapte
Şi peste-aceste începuturi a răsunat din nou Cuvântul
Când Cel a toate Ziditorul, a făcut cerul şi pământul.
Seninul cerului albastru l-a sprijinit pe patru zări
Iar apele învolburate s-au strâns în râuri şi în mări.
Domnul a hărăzit pământul ca să dea roade, să hrănească
Arbori şi pomi, verdeaţă, ierburi după sămânţa lor să crească
Iar în lucrarea următoare, tot prin puterea Sa divină,
A vrut ca peste întreaga fire să dea lumină din lumină.
Şi a creat luna ca în noapte să străjuiască zările,
Iar dimineaţa din adâncuri să se înalţe soarele.

Şi-n revărsări de strălucire din-naltul cerului de sus
Să îmbrăţişeze nesfârşirea din răsărit pân’ la apus.
A presărat pe bolta nopţii mulţime de mărgăritare
Ce licăresc din constelaţii în necuprinsa depărtare.
Pământul însă era gol de viaţă şi vieţuitoare
Dar Dumnezeu a creat peştii şi lumea necuvântătoare
Iar în văzduh minuni de păsări, cu toate după neamul lor
Le-a dat aripi să se înalţe până-n înaltul norilor.
Şi după ce-a dat viaţă-n apă şi în văzduh a mai creat
Şi altfel de vieţuitoare, să mişune şi pe uscat.
Fiare, vite şi târâtoare tot după soiul lor create
Ca să trăiască laolaltă, sub cerul liber, în libertate.

Stăpân însă pe-ntreg pământul a vrut să aibă o fiinţă
Care să poată să-I dea slavă, iubire sfântă şi credinţă.
Şi-atunci în cea de-a şasea zi din acea sfântă săptămână
Din pământul zidit de El luând o mână de ţărână
A conceput prin harul Său cea de pe urmă creatură,
După prea sfântul chip al Său şi nevăzuta Lui statură
I-a făcut trup şi duh şi suflet şi i-a dat viaţă cu-o suflare,
I-a dăruit şi raţiune, după a Sa asemănare,
Armonizând dumnezeieşte celulă, moleculă, atom
Pân’ la acea perfecţiune pe care a numit-o om.
Apoi cu dragoste de Tată l-a aşezat într-o grădină,
În Edenul plin de roade, de flori şi râuri de lumină
Şi ca să nu rămână singur i-a luat în somn o coastă
Din care-a creat femeia, ajutor drag şi nevastă.

Şi le-a dat o viaţă dulce, ca mireasma de la floare
Pentru care Sfântul Tată cerea numai ascultare.
Ei puteau mânca din toate roadele din Paradis,
Numai dintr-un pom anume, le-a fost fructul interzis,
Dar ei n-au ţinut porunca, din ispită au muşcat
Şi cei doi strămoşi ai lumii făceau cel dintâi păcat.
Tatăl sfânt, care-i crease, tare mult s-a mai mâhnit
Şi, pentru neascultare, din Rai i-a şi izgonit.
Ca pedeapsă, pentru hrană, omul greu o să trudească,
Iar femeia cu durere şi în chinuri o să nască.
Sfârşind Dumnezeu lucrarea a vrut să se odihnească
Şi în ziua care vine să nu se mai ostenească.
Mulţumit de ce crease El S-a recules în tihnă
Şi-a sfinţit ziua a şaptea zi de rugă şi odihnă.

Aşa scrie-n Cartea sfântă că a fost dintru-nceput
Şi toţi cei ce sunt cu Domnul cred, deşi nu au văzut.
Dumnezeu a creat lumea cu tot ce numim natură
Prin har sfânt Îl recunoaştem cercetând Sfânta Scriptură.
El a întocmit pământul şi-a întins bolta cerească
Tot El face ca ce semeni să răsară şi să crească.
Dumnezeu ne dă de toate: aer, apă, pâine, soare
Şi la fel ca-n începuturi cere numai ascultare.
Dar, de la Adam şi Eva oamenii s-au poticnit,
S-au îndepărtat de Domnul şi păcatul s-a înmulţit
Nu ne tragem din maimuţă, din reptile, nici din peşti
N-au decât să creadă ateii în asemenea poveşti.
Noi ne încredem doar în Domnul, în Slăvitul Împărat
Acea Forţă nevăzută, Tatăl care ne-a creat.
El ne-a dat suflarea vieţii şi ce-avem mai sfânt în noi
Dumnezeu este nădejdea pentru viaţa de apoi.

Doamne, Te rugăm fierbinte să ne ierţi neascultarea
Dă-ne liniştea cerească, pacea sfântă şi iertarea.
Dă-le Tu înţelepciune celor ce s-au rătăcit
Şi îndemn la rugăciune celor ce Te-au părăsit
Peste întreaga omenire dă un Duh de pocăinţă
Să se întoarcă iar la Tine toţi cei fără de credinţă,
Fiindcă Tu eşti Tatăl nostru milostiv şi răbdător,
Tu eşti Cel Atotputernic, Preaslăvitul Creator.
Ţie ne-nchinăm o Doamne, Tată scump, ceresc, divin
Dă-ne har să fim cu Tine pe pământ şi-n cer, amin!