La margine de apă, în liniștea naturii,
Pe brazda bătucită de alți câțiva drumeți,
Privesc pătruns de gânduri, având în colțul gurii,
Un zâmbet ce străluce ca roua-n dimineți.
În unda cristalină, în tremuru-i, se naște
Speranța liniștirii, ce am visat cândva,
Acompaniat de harfe, transcend în zi de Paște
Şi-uimit revăd tabloul, creat în Golgota.
Foșneşte frunza salciei ce-și plânge nemișcarea
Şi mă opresc din zborul visării, consternat,
Scrutând cu ochii minții, caut cu emoție zarea,
De care prin cădere, atât m-am depărtat.
E-acolo, ea există! A mea natură însă,
Făcut-a Paradisul un puzzle, de atunci,
Combin, așez, tot caut în viață piesa lipsă
Și nu găsesc nimica, chiar de muncesc pe brânci.
Se conturează totuși ceva, duhu-mi tresaltă,
Văd în fundal o cruce, un Om ce-I răstignit,
Apoi, piesă cu piesă, ca forma sub o daltă,
Se revelează Harul și Cel ce m-a iubit.
O mână nevăzută așează cu răbdare,
Tot ce-am stricat o viață prin felul meu corupt
Și mă trezesc din somnul ce dus-a la pierzare
Și cu dorință castă încep din nou să lupt.
Să lupt lupta cea bună, să port stindardul care,
Mă face mai puternic, mai iubitor, mai sfânt,
Căci înțeles-am cine îmi dă eliberare
Și care-mi e menirea ca om pe-acest pământ.
În armonii divine se împletește starea,
Ce-o am acum, cu dorul de-a fi lângă Isus,
O ciocârlie cântă, se-nalță către zarea
Spre care-aş vrea cu-ardoare, în zboru-i, să fiu dus.
O clipă doar, o clipă mai am până ce zborul,
Va fi real căci Domnul, va reveni curând,
Până atunci vreau Tată ca să lucrez ogorul,
Chiar de e greu pe cale și-adesea merg plângând.
Atât aș vrea Părinte, să-mi dai înțelepciune,
Să pot vorbi mulțimii despre al Tău Cuvânt,
În dreptul lor fă Doamne chiar astăzi o minune
Și dă-le biruință prin Duh Tău cel Sfânt!
06/11/15, Barcelona-Lucica Boltasu