Ziua si noaptea sunt doua surori,
Care se succed prin amurg si zori...
Ele se repeta in ritm si alternanta,
Lasand in trup durere si multa, nesperanta;
Secunda de secunda in felul unor carii,
Rod in trupul nostru producand avarii...
Uneori, nu stim ce vor sa insemneze,
Ne punem artificii, cu stenturi si proteze.
Ca un vierme, acestea, rod in trup usor,
Slabindu-l sa nu fie, mai bun, folositor.
Astfel, nevoiti cu multe sacrificii,
Noi il protejam cu carje si-artificii.
Ne da speranta, ca inca, mai traim,
Multumiti ca trupul e bun cat il carpim.

Si traieste omul, sau... astfel i se pare,
Dar nu vede caria, ce-i roade si-n picioare!
Si merge bietul om tarandu-se la vale,
Cu piciorul prins in tiji si..., balamale.
Mainile-i slabesc iar fata se zbarceste,
Vederea-l paraseste abia mai... buchiseste...
Si zilele ne storc, iar noptile-n torente,
Lovesc deplin in noi puternic, violente.

Desigur, nu e rau de trup sa ne-ngrijim,
Abili sa fim in el pe Tatal sa-L sfintim
Aceasta-i de-nteles ca trupul sanatos,
Cu cinste va purta pe Duhul lui Cristos.
Intelegeti, poate, ce vreau in vers a spune:
Pe trupul innoit, pacatul, nu-l rapune
Ziua si noaptea, oricat ar vrea sa-l piarda,,
In dragoste de Domnul va putea sa arda.

Acestui trup îi place in Duhul sa lucreze,
In slujiri nu tine cu falsuri si proteze.
In el e omul nou ce zilnic se-ntareste,
Si fara artificii pe Domnul Il slujeste.
Aceste surori, doua, care alterneaza,
Pe omnul nou, din cale, nu-l indeparteaza.
Vor lovi si-n el secunda de secunda,
Dar in pacat, crestinul, nu se mai scufunda.

Acest trup nou, e demn si binecuvantat,
Dupa cum e Usa prin care a intrat.
S-a dezbracat de omul cel vechi, pretentios,
Si s-a imbracat in noul chip al lui Cristos.
Trupul lui e o ofranda vie si placuta,
Voia lui Dumnezeu, îi e, cea desavarsita.
Totusi treaba lor ne e, un dar folositor,
Pasii ni-i grabesc spre veacul viitor.
Fara, aportul lor , in ritm obisnuit,
Am fi tarziu cu Domnul pe plaiul insorit.

Amin.