O haină albă de omăt a îmbrăcat pămȃntul,
Din nordul rece și-nghețat se năpustește vȃntul.
Sub clarul lunii de cleștar sălbatec mușcă gerul,
Zăpada scȃrțȃie sub tălpi și plȃnge-n noapte fierul.

La geamuri albe-au înflorit mărunte flori de gheață,
Peste orașul adormit e chiciură și ceață.
Copacii-s triști și desfrunziți, în văi și pe coline
Ca oamenii săraci, mȃhniți, lipsiți de bani și pȃine.

Și iarăși mii de întrebări în iarna lumii rece
Cu tot noianul de dureri, minciuni, și făr’delege.

Dar nu-i nimic mai ne-mplinit - zădarnică zăbavă-
Ca amăgirea ce-ai zidit în inima bolnavă.
Cȃt timp vei alerga pribeag, cu steaua amăgirii
Pe drumul tău vei înălța aureola firii.
Și prins de zloata rece-a lumii, cu inima-nghețată
Ȋn tȃnguirile firii culegi a ta răsplată!

Nu-ncredința acestei lumi destinul vieții tale:
Isus Cristos e Viața nouă, și Adevăr, și Cale!
Cerescul Domn din veșnicii, neprețuitul Nimb,
Lumină, veșnic luminȃnd, în orice loc și timp,
Dumnezeiescul nostru Far, pe mările durerii,
E sprijin și nădejde sfântă în ceasul încercării.

Vino și tu, cu viața ta, la Sfintele-I picioare
Să crească în lumina Lui a vieții tale floare!
Vino, să uiți de-al tău suspin, de tot ce-ai suferit
Și să trăiești ca bun creștin: iertat și mȃntuit!
Și chiar de-i noapte, iarnă grea, și ger cumplit afară,
Cu Dumnezeu, pe calea Sa, și iarna e ușoară!


Florești, Cluj