De-atâtea ori, cu glasul blând, Isus ne cheamă,
Cum l-a chemat pe Petru, atunci pe mare,
Deşi-i senin, ne îndoim, cuprinşi de teamă,
Strâns ancoraţi , sub semne de-ntrebare.
Să vin, ce voi găsi la Tine, ce-mi vei da ?
Sunt un cârmaci destoinic, priceput,
Am veste de salvare-n barca mea,
Cu forţele naturii-am învăţat să lupt.
Dar, când corabia vedem că se scufundă,
Iar valurile cresc, înfiorător mereu,
Simţind cum teama, sufletul încet inundă,
Ne-ntoarcem, şi strigăm la Dumnezeu.
"Salvează-mă, Tu, Mare Împărat,
Întinde-Ţi mâna cea ocrotitoare,
Sunt mic şi slab, deplin neajutorat,
Doar braţul Tău, îmi poate fi salvare".
El, iar ca şi pe Petru ne pofteşte,
"Vino", nu te-ndoi, să crezi, e cu putinţă,
Dezleagă tot, ce încă te robeşte,
Şi-aruncă ancora în marea de credinţă.
Ca pe uscat, atunci, umbla-vei tu pe mare,
Când Domnul e stăpân, şi ghidul tău,
Cu toată fiinţa ta, pe veci să-i dai crezare,
Şi lasă-te condus pe valul Său.
AMIN !