Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul
Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,
Dar simt acum în piept, ca un recul,
Cum i se surpă lacrimii zăgazul.

Nu vreau să cred într-un venin norveg,
Căci îmi sunt frați întru umanitate,
Însă sistemul tot nu-l înțeleg,
Când seamănă tragism cu voluptate.

Tu dai din veac părinților copii,
Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,
Nu piese-n inventar la agenții,
Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.

În palma Ta curg, Doamne,- acum, fierbinți,
Prin negurile ce prevăd dezastre,
Lacrimi de prunci și lacrimi de părinți,
Și lacrima compasiunii noastre.

Sunt tată, Doamne, și acest contrast
M-a răvășit: tentacule în noapte,
Și pe alt plan e îngerașul cast
Mușcând din dragoste cu dinți de lapte.

Acest tablou mă doare-ngrozitor,
Și dacă-n mine a stârnit furtună,
Ce-o fi, Părinte,-n inimile lor
Când nu-i toată familia-mpreună.

Ce pot să fac eu, este să mă rog
Și-n rugăciune să Îți cer fierbinte,
Să scrii acestei drame-un epilog
Cu izbăvirea Ta din cer, Părinte!

Amin
Vulcan, 4 ianuarie 2016