Ce glas divin am auzit când m-ai găsit umblând,
Prin rătăciri de gând, cătând un luminiș prin negură, o zare,
Mă adânceam în beznă văzându-mi sufletul murind,
Lăsându-l singur... întristat, în vrerea lumii flămânde și avare.

Nu mai vedeam nici ziua când începe, nici răsărit de soare,
Robind din zori de zi pentru speranțe moarte din hârtie,
Dar geamătul din mine a tresărit căci a simțit divină boare,
Făcând din el un un cânt din alăută pe note de iubire.

De atunci îți cânt și mulți mă întreabă de nu-i un timp pierdut,
S-aștept un Mire împărat ce praful timpului I-a ponegrit venirea.
În ochii lor ești prea departe și boarea Ta din pașii Tăi ei nu o simt,
Că nunta este gata... Cuvîntul Tău își strigă prin semne împlinirea.

Nu pot să-și lase țarina, nici boii neîncercati... au multă treabă,
La nuntă nu pot a se duce chiar de-s acolo bucate prea alese,
Să meargă cei săraci cu duhul, acei ce nu fug după timp și grabă,
Căci noi dacă avem belșug în toate, de ce am mânca la alte mese.


Noi nu avem nici aur nici argint, comoara noastră e în ceruri,
Și haina scumpă pentru nuntă Tu ne-o păstrezi strălucitoare,
Chiar de nu avem nici boi, nici țarini purtăm prin Har divine doruri,
Căci Mirele-și va lua Mireasa chiar de-i săracă și averi de lut nu are.


Se laudă domnița Lume că-i mai bogată... își flutură veșmântul,
Pe drumul mare îmi râde în față... privindu-mă cu nepăsare,
Dar Tu mi-ai spus că ai să iubești un duh zdrobit, și nu argintul,
Ce-l flutură la gât să-mi spună că-s urâtă ca să visez un Prinț călare.

Dar și chemarea noastră e un dar... ce-o poate auzi doar inima mâhnită,
Ce-și poartă zilnic dorul s-audă glasul Mirelui iubit, ce-o va striga pe nume,
S-o ducă în locul pregătit de El, la nunta lor...azi... și pe tine te invită,
Mai lasă țarina și boii și nu lăsa ca goana timpului să te sugrume.