În rătăcirea paşilor spre vale,
Tu mi-ai întins o Mână,
Iar şoapta buzelor Tale,
Mi-a amintit că sunt ţărână.

C-am fost cândva, noroi,
Un lut nefrământat,
Cu bulgări reci şi goi,
Dar Tu Te-ai aplecat.

Ai luat în Mâna-Ţi sfântă,
În pumn de Dumnezeu,
Pământ, ce nu cuvântă,
Şi-ai dat suflare: eu.

Mi-ai modelat făptura,
Asemeni cu a Ta,
Dar praful sec şi zgura,
S-au strecurat în ea.

Şi au distrus menirea,
Viclean, amăgitorul,
Robind încet, gândirea,
Să uit de Creatorul.

Să nu-mi aduc aminte,
Că nu-s stăpână eu,
Ci pe a mea sorginte,
Stăpân e Dumnezeu.

Se-năbuşea suflarea,
Lutu-ncepea să moară,
Zgura schimba chemarea,
Încet, în vas de-ocară.

Din cerul slavei Tale,
Mi-ai observat pierirea,
Te-ai coborât în vale,
Să-mi redai strălucirea.

În zbuciumul durerii,
Te-ai aplecat uşor,
Sub lacrima poverii,
M-ai pus într-un cuptor.

Iar flacăra nestinsă,
A focului Tău sfânt,
Topise zgura-ncinsă,
Rămanând doar, pământ.

Şi am simţit iar Mâna,
Şi Braţul Tău puternic,
Că modela ţărâna,
Un vas, cu mult mai vrednic.

L-ai poleit cu aur,
Să nu-l mai roadă zgura,
Să fie un tezaur,
Păstrând în el, vergura.

În umblarea paşilor prin lume,
Aminteşte-mi că sunt remodelat,
Că vasul meu, e-un scump renume
Să îl păstrez cu cinste şi curat.




AMIN !