Prea mult ne frământăm degeaba şi lupta zilnic o purtăm,
Prea des ne prăbuşim pe gânduri, zadarnice îngrijorări avem.
Ne piere bucuria, credinţa şi nădejdea
În zbuciumul trăirii şi-n truda existenţă.

Ne-mpiedicăm de pietre, şi ocolim frumosul
Tânjim la idealuri, dar stăm ca moara-n vânt
Clădim în suflet ura şi împrăştiem parfumul
De vorbe fără cuget, şi ură din belşug.

Privim cu drag străinul, şi-l ridicăm de-ndată
Nu zăbovim în gândul: 'Să-l ajutăm, sau nu?'
Dar când al nostru frate ne roagă-n disperare,
Noi ne găsim doar scuze şi ne vedem de drum.

Ne-am prea obişnuit ca-n viaţă, s-avem de toate şi oricând;
Ne-am prea obişnuit să credem că cerul vom primi oricum,
Că visul nostru de-a trăi mai bine pe pământ
Stă-n dreptul nostru şi-l vom primi curând.

Simţim cum dragostea de azi se pierde în neştire
Iar ura dintre noi, ne stinge de iubire.
Nici pacea şi răbdarea nu mai rodeşte-n inimi,
Demult s-au dus în grabă acele vremi de bine.

În suflete sărace, purtăm frânturi de pace,
Iar inimile noastre încet se împietresc.
Din inimi moi de carne umplute de căldură
Rămân doar reci morminte ce viaţă nu doresc.

Dragi suflete ce astăzi, vă adânciţi în ură,
Şi împuşcaţi nevrotic inimi de pământ,
Nu vă uitaţi la piatra ce trebuie schimbată
Din inimile voastre ce-s reci ca şi un plumb?

Loviţi cu premeditare inimi şi-apoi urcaţi în minte,
Purtaţi în voi cinismul, şi-l practicaţi ades,
Iar în nisipul mişcător al urii gratuite
Vă înecaţi simţirea ce strigă-n duh spre cer!!

Lăsaţi-vă de ură, trataţi cu empatie
Că fiecare om, tânjeşte la iubire.
Nu mai fugiţi pe-alături ca preotu-n vechime,
Fiţi oameni plini de milă, Samariteni în fire!