M-ai trezit de dimineață și duios m-ai întrebat:
-Spune-mi drag copil, tu oare Mă iubești cu adevărat?
Fără să ezit o clipă spus-am: Sigur Doamne, Te iubesc!
Însă Tu, cu ochii-n lacrimi, m-ai făcut să mă gândesc.

Și încet, a doua oară cu glas moale mi-ai șoptit,
-Chiar tu Mă iubești pe Mine? -Sigur Doamne, nu Te mint.
-Dar dacă erai în scaun cu rotile invalid,
M-ai iubi și-atunci pe Mine? ... am rămas descumpănit.

Mi-am privit mâini și picioare, restul trupului gândind,
Întrebându-mă atuncea, oare ce aș fi făcut?
Câte lucruri n-aș mai face dacă aș fi handicapat?
-Doamne, nu ar fi ușor, recunosc cu-adevărat, totuși Te-aș iubi și-atunci.

Tu din nou m-ai întrebat: -Dar dacă ai fi orb, atunci ai iubi creația Mea?
Cum oare-aș putea iubi ceea ce nu pot vedea?
Dar gândind la oameni orbi ce-L slăvesc pe Dumnezeu, am răspuns:
-Tot Te-aș iubi... chiar dacă ar fi mai greu.

-Dar dacă ai fi surd, ai continuat a mă întreba,
Ai asculta Cuvântul Meu? Ai lăuda creația?
Atunci am înțeles că inima e cea ce ascultă,
Și nu urechile ce aud vorba multă.

Și i-am răspuns: -Doamne, nu ar fi ușor să ascult,
Dar aș încerca din toată inima să Te iubesc mai mult.
-Dar dacă ai fi mut? ai lăuda Numele Meu și-atunci?
-Chiar dacă buzele nu vor cânta, inima mea Te-ar lăuda.

Și Dumnezeu m-a întrebat din nou: -Mă iubești cu adevărat?
Cu îndrăzneală și deplin convinsă: -Da, Doamne! Te iubesc curat!
Am crezut că bine am răspuns, dar Dumnezeu m-a întrebat:
-Dacă tot zici că Mă iubești, de ce nu fugi de la păcat?

-Doamne, nu sunt decât un om, nu sunt ca Tine.
-De ce când toate lucrurile îți merg bine te-ndepărtezi de Mine?
De ce numai în vremuri de necaz alergi în rugăciune,
Te rogi atât de egoist, dar ceri mereu minune.

-De ce mereu tu cauți scuze când lucrul Meu te cheamă?
De ce în vremuri de necaz te-nfrigurezi de teamă?
De ce cânți numai și te rogi la ceasul de-nchinare?
Iar miercuri seara nici nu știi că este adunare?

Am încercat ca să răspund, ce-aș fi putut răspunde?
Cuvintele mi-au amuțit iar lacrima pătrunde.
Și mai ziceam că Îl iubesc, că-i Domnul meu cel tare,
La alții nimic nu vorbesc, rușinea e prea mare.

Te-am binecuvântat cu viață, dar nu s-o irosești.
Talente eu ți-am dăruit nu să le prăpădești.
La rugăciune îți răspund la timpul potrivit,
Nici una fără de răspuns nu ai găsit nicicând.

Te-ntreb acuma: -Mă iubești tu chiar cu adevărat?
-Cu inima zdrobită, încet am murmurat.
O Doamne, iartă-mă, nu merit să fiu copilul Tău.
Dar Domnul mi-a raspuns: -Prin Har tu ești al Meu!

O, Doamne cum poți Tu încă să-mi spui că mă iubești?
-Eu te-am creat să plâng cu tine, acolo unde ești.
Când cazi sau ești prea obosită, pe brațe să te port.
Să fiu cu tine până la urmă, că altfel eu nu pot.

Neîncrezătoare printre suspine cu lacrimi L-am întrebat?
-Doamne, cât de mult Tu mă iubești? El palmele mi-a arătat.
Când am privit semnul cuielor abia atunci am înțeles,
El a acceptat să moară în locul meu, iar eu, eu ce-am ales?