Când am crezut că stau pe culmi înalte
și drumul meu se-ndreaptă drept spre cer,
nu-nțelegeam, de fapt, eram departe
mă îndreptam spre-osândă și spre moarte;
dar nu știam, și mă-nșelam rebel!

Când am crezut că stau smerit la cruce
sau am crezut că merit tot ce-Ți cer,
de fapt, eu mă aflam pe-un drum ce duce
în groapa-nșelăciunii, nu la cruce,
și mă mândream, crezând că-Ți sunt fidel!

Când am crezut că tot ce am stă-n mine
și în puterea mea de om pierdut
de fapt eu nu știam că doar prin Tine
și prin puterea Ta ce-ai pus-o-n mine
eu am putut să fac tot ce-am făcut.

Când am crezut că ochii mei, spre Tine
privesc smeriți pentru-a vedea ce-mi ceri,
de fapt eu nu priveam spre cer, ci spre ruine
și mă vedeam așa de sus pe mine...
și n-auzeam că-mi spui: "Ai grijă, pieri!"

Dar într-o zi când m-am văzut pe mine
așa cum mă vedeai din cer de sus,
mi-am îndreptat ființa către Tine
și m-am smerit cu lacrimi și suspine...
și-atunci, am înțeles deplin, Isus!

Am înțeles că starea mea "smerită"
cu care mă-ngâmfam în mintea mea,
era de fapt o stare rătăcită
ce mă-nșela spre a fi osândită
și lepădată de la fața Ta!

Și-atunci când mi-ai atins inima-nvinsă
și ochii mi-ai deschis să vadă clar,
simțit-am că de Tine-a fost aprinsă
o flacără ce nu va mai fi stinsă,
ci va rămâne-un semn, pentru-al Tău har...

Atunci m-ai învățat că eu, Părinte,
nu pot conduce nici a mea viață
fără puterea Ta - focul fierbinte
ce-mi naște-n inimă doar lucruri sfinte,
și-n tot ce fac în viață, mă învață!

Și-acum când pot să cred cu curăție,
știu și-nțeleg că tot ce am și sunt,
nu-i de la mine NIMIC, ci numai Ție
Ți se cuvine-acum și-n veșnicie
doar MULȚUMIRE-n faptă și-n cuvânt.