"...Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!" - "Da", zice Duhul;
ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!" (Apoc. 14:13)

Ferice e de sfinții care sfârșesc în Domnul,
Că scumpă este moartea celor iubiți de El!
Iar faptele-i urmează, purtându-le ecoul
Când veșnic se-odihni-vor de multe osteneli.

Nu-i moartea tragedie, când strămutați sunt sfinții,
Ci-i sărbătoare sfântă-n celestele 'nălțimi;
Mulțimi de îngeri cântă, primind pe peregrinii
Plecați, spre noua Patrie, de bucurie plini.

E-adevărat, în urmă sunt lacrimi, despărțire,
Că sentimentu-i lege, iar lutu-umanizat,
Dar noi nu disperăm, ca cei ce n-au nădejde,
Că ne conduce-n viață un țel nestrămutat.

De ce e despărțire, când dragi ne sunt plecații?!...
De ce ne copleșește un simțământ ciudat?!...
Cum poate, oare, viața înlocui pe frații
Ce i-am avut aproape, dar timpul i-a zburat?!...

Ni-s multe întrebări fără răspuns aicea
Și-am vrea să știm atâtea...și să trăim atât...
Ne conturăm imagini și ne prefacem vise
Uitând că efemerul ni-e vegheator tăcut.

Clădim în lumea asta castele maiestuoase
Și ne-admirăm isprăvi, ce-ușor se vor uita,
Dar sufletul, cât, oare, ni-l saturăm din toate
Ce-n Universu-ntreg găsi noi am putea??!

Și totuși, solul morții, mereu ne amintește
Că nu aici ni-e Țara și nici avutul nost',
Că mult mai importantă-i trăirea în sfințenie
Când toate se vor duce, de parcă n-ar fi fost.

Împărtășim durerea cu cei loviți făr' veste
Și-alăturea noi plângem cu-nlăcrimate frunți,
Dar ne animă-n toate speranța revederii
Prin care noi păși-vom mari, netrecute punți.

Căci azi, toți, prin Eden, suntem datori cu-o moarte
Nu poate efemerul Viața moșteni,
Dar credem într-o zi, când transformați pe dată
Vom părăsi lin glia, când El va reveni.

În trupuri noi de slavă, străpunge-vom eterul
Și ne-om 'nălța spre astre, ca porumbei în stol;
Hristos ni-e Călăuza, speranța, Viitorul,
El, pârga învierii, Victoria din Șeol.

Und' ți-e puterea, Moarte? Hristos e Nemurirea
Nimic din lumea asta ne-a despărți de El
Căci credem, cu tărie, -ntro sfântă înviere
De-aceea pocăința ni-e Cale, gând și țel.

Noi nu avem aici cetate stătătoare
Că suntem în căutarea Căminului de Sus
Și gemem în dorința de Har nepieritoare
De-a fi mutați în Țara de soare făr' apus.

......................................................

E Moartea un mister, dar cale-universală
Pe ea pășesc, alături, bogați, săraci sau sclavi,
Și muritori de rând și domnitori cu fală
În fața morții sunt neputincioși, firavi.

Dar moartea nu-i sfârșitul, ci-o sală de-așteptare
Spre-osândă sau viață, spre negru-Infern sau Rai;
Alegerea-n destin e-o cale personală
Cu consecințe-eterne, cât viaț-aici tu ai.

De-atâtea ori respins-ai chemarea Sa divină...
Atâtea reci tablouri la El te-au îndemnat...
Nu-i, oare, îndeajunsă-ndelunga Lui răbdare
Și-mpotrivirea oarbă în care te-ai plecat?

Tu vezi că anii zboară și timpul trece iute
Toți anii tăi, cândva, se-ncheie-ntr-un .... sicriu;
Nu amâna s-alegi, prin Domnul, Nemurirea,
Nu amâna, cât încă ești în putere, viu!

Că cei ce-L au pe El, primesc cununa vieții
Și frica morții n-are putere-ai birui,
Ferice e de sfinții care sfârșesc în Domnul,
Căci lângă El, de toate și tot s-or odihni!

Amin