„Îmi pare rău, a spus bătrânul medic,
Copilu-i grav bolnav, nu este leac.”
Și-am blestemat îndemnul luciferic,
În duh neputincios, ca de gândac.
-Nu sunt Avraam, o, Doamne, ce să fac?
Nu pot să-l duc la Moria pe Isaac!

Mai dați-mi cioburi, am prea multă rană!
Cenușa mea, făcută minereu,
S-a-nțepenit ca dudul sub Zacheu
Iar sacul m-a încins ca o liană.
Privesc spre cer și-aud ‘lăuntrul meu
Cum Iov se ceartă iar cu Dumnezeu.

Nu cuvântați, prieteni, îmi treziți
Pe cel ce n-are timp să mai trăiască;
El geme fiindcă doarme, dar să știți-
De se trezește, are să-mi zâmbească.

Ochii ca de pară
Viața-mi înfioară,
Fața ta slăbită,
Vocea liniștită
Inima-mi ascultă.
Dar nu poți să-nfrângi
Jalea mea cea multă!
Plângi, copile, plângi...

-Nu plâng, tăicuță, plânsul tău mă doare
Mai mult decât durerea ce mă stinge;
Eu mi-amintesc de-o promisiune mare,
Iar tu spuneai că moartea nu învinge.

Când vine clipa, înțelegi eternul
Și începutul vine din sfârșit,
Rămâi, tăicuță, împăcat cu cerul,
E timpul să mă duc, am obosit.

-Zbatere de-aripă,
Te oprește-o clipă,
Lasă-mi mângâiere
Înc-o adiere,
Singură salvare,
Tronul de-ndurare,
Farmecul iubirii,
Dorul regăsirii.
Lacrimile multe
Nu poți să le ștergi,
Domnul să m-asculte!
Mergi, copile, mergi...