Și-a luat ca steag
Chiar e-ul firii...
Și înarmat cu buzdugan
De rea-voință,
A aruncat cu frica în mesteceni
Neascultând povața dreaptă a bunătății.

Contaminat cu gândul nepăsării
A rupt pecetea simțului curat,
Și-a adunat frustrarea neputinței
Într-un hotar cu spini și nelucrat.

Și-a cultivat sămânța răzbunării
Și nesătul s-a tot fălit cu ea,
Iar de folosul ei, s-au bucurat păgânii
Căci el n-a adunat nimic din truda sa.

Când... la răscruce s-au privit în față,
Un răscolit, trufaș, răzbunător,
N-a înțeles menirea bunătății
Ce îl privea cu ochii iertători.

Chiar de-a avut neostoite gânduri certărețe
S-a poticnit în gândul de-a se răzbuna,
Căci bunătatea l-a făcut ca să regrete
Veșmântul de război ce îl purta.

Atunci, s-a pogorât în bezna ceții
Contrariat că n-a purtat război,
Căci bunătatea eclipsează rea-voința
Fără vreun-gând ascuns la purtător.

Ad-hoc, au fost chemați să dea socoată
În fața unei drepte judecăți,
Iar bunătatea spuse cu blândețe:
,,-Nu vreau să-mi dai nimic din ce nu poți!

Chiar de-aș putea să-ți cer despăgubiri
Și siluit să fii prin vrerea mea,
Eu, nu-mi doresc să treci prin umilință,
Căci vreau să simți ce-i bunătatea mea!”