Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu.
De ce, dar, dau lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?

De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?

Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.

Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.

În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.

Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.

Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.

Amin
Vulcan, 20 mai 2016