Trecând încet de-a lungul străzii
Priviri mirate-și atrăgea,
Iar haina zdrențuită
Pe jos îi atârna...
Cu barba ne-ngrijită
Privea a rătăcit;
Vorbea de unul singur
Ceva nedeslușit.

Era,acel sărman,văzut în orice loc
Ce-ți inspira și teamă și milă la un loc,
Copii îl strigau,ba chiar râdeau de el,
Cei mari îl ocoleau și nu-i vorbeau defel.
Era etichetat ca fiind ,,acel nebun”
Ce uneori striga ceva pe graiul lui,
De multe ori cerșea,cerând cu stăruință,
Iar alteori râdea cu multă ușurință.

Primea câte-un bănuț și mult se bucura,
Dar alteori un șut,pe fugă îl punea,
Iar cei cel cunoșteau îl m-ai puneau la treabă
Căci el lucra cu spor la multe în ogradă...
Dar mintea îi pleca și iarăși rătăcea
Acum era lucid,dar mult nu îl ținea...
Cerea prietenie,dar toți îl ocoleau
Era ,,acel nebun”,dar rău nu le făcea.

Cândva,un credincios,ceva mai curios
Văzu îngenuncheat la poala crucii,jos
Pe-acel nebun sărman cu haine zdrențuite,
Cum se ruga la cel ,,ce moartea biruise”,
Vorbea în graiul lui,cerând cu umilință
Ceva de el știut,cerând cu stăruință...
Și-l tot privi așa,aproape de un ceas
Dar cel ce se ruga,nu se dădea plecat...

Atunci,cel credincios,fusese zdruncinat
Văzând pe-acel nebun,pe cel etichetat,
Căci își văzu credința ca fiindu-i măsurată
Și parcă se simții, atât de mic,deodată;
El parcă se văzu acolo sus,în cer
Dar cel etichetat era mai sus ca el,
Stătea acolo sus, chiar lângă DUMNEZEU,
Iar el, era mai jos,stătea mai jos ca el.

Atunci,s-a hotărât să fie mai smerit,
Să nu eticheteze, căci nu e de dorit;
Doar Dumnezeu e cel,ce știe cântării,
Doar Dumnezeu e cel,ce poate împărții,
Doar Dumnezeu e cel,ce poate număra,
Doar Dumnezeu măsoară,credința mea și-a ta!