Era o turmă mică de oițe...

Era o turmă mică de oițe...
Mergeau cuminți, unite, una lângă alta,
Cu capete plecate, așa smerite,
Și fără grai, urcau, și tot urcau...
Era un drum exact ca pentru ele:
Nu era lat, dar nici foarte îngust,
Cât să încapă două-trei oițe,
Și se vedea că nu mai este mult...
Și ca să-ajungem sus, să fim și noi cu ele,
(Că Se vedea Păstorul, Care le-așteapta),
Ne cățăram pe-un deal cu cioturi, pietre...
Foarte puțin era și le-ajungeam.
Dar, jos de tot, la poalele de deal,
Am cunoscut pe cineva ce-mi este drag,
Și aș fi vrut mult ca să ne urmeze
Dar se vedea că nici nu vrea să-i pese.
Era cu-n câine, tot îl lua în brațe,
Și se uita la noi... ne admira...
Parcă-ar fi vrut ca din priviri să urce
Dar câinele din brațe nu-l lăsa...
Și mă uitam că sunt așa aproape
De turmă, de Păstor, și-mi era greu
Să mă avânt din nou, s-o iau la vale,
Ca să-l salvez și pe fratele meu.
Dacă-ar lupta puțin, să vină înspre mine,
Mi-ar fi mult mai ușor să nu pierd urma,
Căci drumul spre Păstor nu se vedea prea bine...... Puteam să-L pierd pe El de pierdeam turma...
Și m-am trezit din vis și m-am rugat,
Și-n timpul zilei m-am tot întrebat:
Ce poate să ne țină stând pe loc?
Vre-o ură? Neiertare? Astea-s foc,
Ce mistuie pe dinăuntru și ia pacea,
Îți dă neliniștea și îți ia sănătatea...
Și-ajung cu gândul la jerfă, la Hristos:
Firea-mi s-o răstignesc, să nu stau jos.

Care-i câinele ce-ți ține mâinile-ocupate?
De nu poți ca să te cațări... să urci mai departe? ...
Sunt imagini? Sunt robii, gânduri ce-ți frământă
Lăuntrul, și mintea ta, simți că se tulbură
Și te fac ca să devii mai nemulțumit
Decât ai fost. Chiar și-n trup, tot mai obosit...

Azi, ridică-ți mâini spre cer! Să-ți cadă lanțuri de fier!
Uită-te către Păstor! Și-o să poți să urci cu dor.
Timpu-i scurt, dar te așteaptă. Grăbește înspre poartă!
Să nu rămâi jos în vale, singur, cu mâinile goale.
Haide sus! Să-ți iei răsplata! Să nu fie în zadar
Toată truda, alergarea... Ești chemat și tu la Har!