Isus urca tăcut...

Urca tăcut cu crucea-n spate
Pe dealul Golgotei în sus.
Privea tăcut țărâna-aceea...
Pentru durerea-I vorbe nu-s.

Și dealul nu se mai sfârșește
Și lung e drumul Căpățânii...
Pe fruntea-i nobilă și pală
Se înfingeau făr’ grijă spinii.

Și eu și tu mergeam alături...
Și noi puteam să-ntindem mâna
Să-i ridicăm de-un capăt crucea
Sau de pe cap să-i luăm cununa.

Nu ne-a păsat însă de chinul
Și nici de suferința Sa.
Și ne-am alăturat cohortei
Care-L urca pe Goldota.

Cât a trecut de-atunci, Isuse?
Cât timp? O, Doamne, nu mai știu.
N-aveam nici rost, nici țel în lume,
Eram un orb într-un pustiu.

Dar într-o zi, o voce tristă
M-a întrebat încet și blând:
-Mă mai cunoști? Sunt Eu, Cel care
La Golgota urcam plângând.

Atunci, trezit ca dintr-o moarte,
Am înțeles iubirea Ta.
Și caldul sânge al iertării
Ce-a curs și pentru vina mea.

Tu mi-ai adus prin el iertarea
Și nu știu cum să-ți mulțumesc.
Mă plec în fața Ta, Isuse,
Și-atâta știu: de-acum trăiesc.

Amin!