Credinţa lui Isus(3.Rugăciunea)

Rugăciunea e o apă pentru gândul în pustiu,
E o hrană când tot el, este trist şi cenuşiu,
E ca zorile de vară după o noapte de furtună
În care pasărea zboară spre o zi ce e senină.
E un cântec pentru viaţă,în răsărit şi apus,
Este roua pentru firul care-n arşiţă e pus.
Rugăciunea ţine strânse ramuri verzi de al lor trunchi
Şi le face tari şi drepte adunate în mănunchi.
Face rodul să-nflorească chemând ploaia peste el
Apoi soarele să-l coacă frumos sub albastru cer.

În tăcerea nopţii calde gândurile se ivesc,
Sunt ca stelele de multe şi ca ele strălucesc.
Adunate merg în slavă, se odihnesc în lumină
Şi a ei putere mare o cheamă-n suflet stăpână.
Apoi pleacă înapoi, cuvântul în rugăciune
Pentru slava Celui care, trup şi suflet le supune:
"Tată bun a sosit ceasul,timpul Meu aproape-i scurs
Tot ce Tu ai hotărât am făcut,lumii i-am spus,
Proslăveşte-Mă la Tine cum eram din veşnicie,
Cum şi Eu te-am proslăvit ducând lumii a Ta solie.
Am fost Cuvânt întrupat sub ochii de oameni orbi,
Dându-le lumina vieţii pe-ale lor drumuri de robi.
Le-am arătat să înţeleagă,ei privind la ce e-n Mine
Că viaţa veşnică-nseamnă să Te cunoască pe Tine
Şi pe Fiul Tău trimis,oglindirea slavei Tale,
Doar prin El putând s-audă chemarea Ta salvatoare.
Tată cei pe care,pe pământ Tu Mi i-ai dat
Şi-n răbdare şi iubire M-au crezut şi M-au urmat,
Te rog când îi porţi prin lume să-i alini şi să-i păzeşti
Şi cu Adevărul Tău a lor viaţă s-o sfinţeşti.
Pentru ca toţi care văd şi aud lucrarea lor
Să ştie c-al Tău Cuvânt este veşnic Adevăr.
Tată te rog să-i păzeşti şi pe cei care-i urmează
Şi prin ei Mă vor cunoaşte şi-adevărul îl păstrează,
Pentru-a fi una în slavă, Eu în ei şi Tu în Mine
Într-un chip desăvârşit după-a Ta neprihănire".


Rugăciunea e ca apa pentru gândul însetat,
E ca hrana pentru trupul prea mult timp înfometat,
E lumina care rupe negura în suflet deasă
Ca apoi să-i dea să-mbrace haina albă de mireasă.
Rugăciunea este cheia uşilor ce sunt ascunse
Care păstrează comori, de mîini nevăzute strânse,
Iar atunci când le deschide,să umple neîncetat
Gândul şi trupul cel slab,însetat şi-nfometat.
Rugăciunea e suflarea peste jar aproape stins
Când frigul e tot mai mare focul să fie aprins,
Este mâna de copil, tremurândă şi întinsă
Să găsească al ei reazăm şi de el să fie prinsă.
Şi mai este înălţarea sufletului prin credinţă
Să prindă mîna ce-mparte a slavei făgăduinţă.

Neprihănirea e-nchisă în cetăţi întunecate,
Aripa-i albă şi-naltă în neputinţă se zbate.
Ura este tot mai mare,strigăte invocă moartea
Îm chemări nestăpânite oamenii umplu cetatea.
Ţipetele sunt cuţite, în urechi înfipte-adânc,
Cuvintele sunt ca spinii stăpânind pustiu pământ,
Feţele schimonosite,ale demonilor măşti
Sunt ca apele ce tulburi dau năvală peste mătci.
În vacarmul ce se naşte iadul porţile-şi deschide
Tot ce suflă şi gândeşte în văpaia lui se-aprinde.
În vuietul care creşte doar neprihănirea tace
Ca o stâncă în furtună,liniştită şi în pace.
Ochii limpezi străbat cerul,gândul stă-n amărăciune
Şi-şi pune-n casa eternă ultima lui rugăciune:
"Tată te rog să le ierţi, gânduri care-n ei se nasc
Şi faptele rătăcite,că nu ştiu ce mult rău fac".

Dar vacarmul se-nteţeşte,mulţimea-L poartă şi-L duce
Până când ura ce-o are e potolită pe cruce,
Iar neprihănirea-nchisă în cetatea-ntunecată
Aşteaptă ca să primească a credinţei ei răsplată.

Ioan 17: 1-12, 15-27,20,21;Psalmul 69:13; Evrei 5:7;
Matei 26:65-68; Marcu 15: 16-20; Luca 23:35-38.