Ți-am cerut o culoare
Și venirea mea pe lume a fost de un roșu aprins
Ca buzele îngerului de alături.
-Te doare, l-am întrebat,
De ce-ți muști buzele?
Mi-a răspuns cu o lacrimă
Ce s-a proptit în cel mai frumos zâmbet;
Astfel am înțeles că lacrimile pot fi un început.

Mă simțeam singur și Ți-am mai cerut o culoare,
Iar mâinile mi s-au făcut aripi portocalii
Mângâind duios obrazul de lângă mine;
Aveam în jur un semicerc de inimi calde.

-Nu Te ascunde, Doamne, încă o culoare, Te rog!
Și galbenul literelor scrijelite
Din grija Ta pentru fiii oamenilor
M-au învățat mai mult decât vremelnica fericire.

Mai aveam inimă de colorat
Când valuri verzi mi-au inundat făptura,
Hrănindu-mi timpul
Cu firimituri de clorofilă jertfită pe cel din urmă altar.

Când Ți-am mai cerut o culoare,
Îmi strălucea răsuflarea de cer
Și-n gură îmi stăteau zidite
Mulțumirile albastre din răcoarea dimineții.

Degete lungi și indigo îmi zvântau praful de pe tălpi.
-Mă doare, Doamne! Oare să mai vreau și a șaptea culoare?
Mi-ai răspuns privind în ligheanul de la picioarele mele-
Era violet, ca marea când l-a înghițit pe faraon.

-Doamne, dar ștergarul Tău e alb!
Dacă Îți cer și alb, e o blasfemie?
-Nu, dar mestecă cele șapte culori
Și înghite-le.
Dacă Mă iubești, măruntaiele îți vor deveni albe.