Cartea

Când nu era decât o beznă peste întinderi de adânc
Cuvântu-a fost chemat să facă albastru cer, negru pământ
Şi peste ele a pus lumina atât în zi cât şi în noapte
Mâna divină începând să scrie-n univers o carte.

În şase pagini de-nceput a scris pe foaia fără pată
În şase seri şi dimineţi viaţa bogată şi curată,
Pe-a şaptea pagină a pus, scriind cu mâna Lui divină
Pecetea binecuvântării pe ziua-a şaptea de odihnă.

Apoi a pus la om în mână cartea în alb, ca mai departe,
Să o picteze şi s-o scrie cu ale Lui slove curate,
Venite din gânduri ce ştiu s-asculte şi mult să slăvească
Pe Cel care în nări de lut i-a suflat viaţă să trăiască.

Şi omul a-nceput să scrie cu mâna lui pe foaia albă
C-o pană neagră care lasă ca grele slovele să cadă,
Împrăştiate, cenuşii, neînţelese şi urâte
Mâna divină îndepărtând-o, din paginile neîncepute.

Cartea încet, încet, adună pagini şi multe, şi murdare,
Mâna de om, nimic nu simte, cuvântul scris deloc n-o doare,
Iar cea care noi pagini umple cu-aceeaşi veche, gri culoare
Nu vede ce e scris în urmă sau uită-n mare nepăsare.

Ajunsă veche, zdrenţuită, atât de galbenă şi arsă
Sub mâna celui care rece, de a ei slovă nu îi pasă,
Cartea aproape că îşi pierde a ei iubire şi speranţă
Cu foile rupte de vânt, cu slova seacă, fără viaţă.

Dar Cel ce-a dat-o fără pată întinde mâna şi-o cuprinde
Şi pagini ce mai sunt curate sub ea le ţine, le deschide,
Chiar dacă mâna care-i rece şi cu puterea ei firească
O ţine şi sub gând păgân pe lemnu-nnalt s-o ţintuiască.

Atunci pe paginile arse, şi zdrenţuite, şi murdare,
Sunt scrise slove cu iubire, şi cu a sângelui culoare,
Pentru ca toţi cu mâini fireşti ce îşi vor numele în carte
Slovele roşii să le scrie şi-n al lor suflet să le poarte.

În cartea veche care-i plină şi de iubire şi de pete
Mai sunt puţine foi ce-aşteaptă numele celui care crede,
Curând, când ele se vor umple, mâna divină o s-o-nchidă
Ca slova celui care crede în veşnicie s-o cuprindă.