Dincolo de apus

Când soarele apune peste întins de mare
Iar marea se-nroşeşte sub mângîieri de soare,
A mai trecut o zi a timpului bătrân,
Din el tot mai puţine să vină mai rămân.

Când zorii se ivesc peste piscuri de munţi
Iar tu privind cu frică aştepţi să le înfrunţi,
A mai trecut o noapte a timpului bătrân
Din el tot mai puţine odihna lor ţi-o spun.

Când verile-s puţine să te-ncălzeşti în ele
Iar iernile sunt dese, din ce în ce mai grele,
Sunt mai puţine clipe ce vin să te mângîie
Rămânând însă multe cu trista lor solie.

Când mâna tremurândă se ţine de un fir
Şi de pe el o smulge şi-o pală de zefir,
Simţirile de viaţă sunt doar o amintire
Şi-aceea rătăcită în scurta ei ivire.

Când verdele e mut,pierdut într-un pustiu
Iar ochiul nu îl vede decât în cenuşiu,
Privirea în oglindă se-ntreabă cine eşti,
De cel pe care-l vezi nu îţi mai aminteşti.

Când gândul care-i singur şi-şi caută alin
Are în el speranţa eternului divin,
Apare-n el un licăr trezindu-ţi amintiri
Ce îţi aprinde iarăşi lumina din priviri.

Atunci mâna îţi prinde un fir ce-i nevăzut
Ce peste nopţi şi zile cândva tu l-ai ţesut,
Şi dac-ai pus în el şuviţe de iubire
Va fi prins cu putere de mîinile divine.

Ele-ţi vor fi alin peste apus de soare
Ca gândul obosit nimic să nu-l doboare,
Vei aştepta ca zorii iviţi pe veşnici munţi
Cu-a ta privire vie iubindu-i să-i săruţi.

Mâna ta tremurândă nicicând nu va mai fi,
Nici verdele pierdut în locuri cenuşii,
Timpul n-o să mai treacă în triste nopţi şi zile
Ci doar într-o lumină din mîinile divine.

Iar verile puţine şi iernile tot grele
Vor dispărea odată cu lacrimi de durere,
Căci peste trupul nou şi gândul bucuriei
Va veni primăvara eternă a veşniciei.