Cap. I – Nestatornicia lucrurilor pământeşti

Deşertăciune a deşertăciunilor
Totul e deşertăciune
Ce folos găseşte omul
Sub un soare ce apune?

Un neam trece altul vine,
Viaţa-i însăşi trecătoare
Doar pământul pentru-o vreme
Mai rămâne în picioare.

Totul se termină-n tină
Ṣi la locul său dintâi
Ṣi nimic din ce-i pe lume
Nu-şi găseşte căpătâi.

Iată că-n aceeaşi mare
Se-ntorc râurile toate
Totuşi marea nu se umple
De-a lor valuri înspumate.

Totul este frământare
Ochii nu se-opresc privind
Ṣi urechea n-oboseşte-n
Golul lumii auzind.

Ce a fost va mai fi
Ce-i făcut se va mai face
Nu-i nimica nou sub soare
De la început încoace.

De-i vre-un lucru nou, pesemne
Ṣi noi îi găsim un rost
Negreşit lucrul acela
Ṣi-nainte a mai fost.

Numai ca din toate cele
Care-au fost şi mai nainte
Nimeni dintre cei de astăzi
Nu-şi mai poate-aduce-aminte.

Ce s-a întâmplat în urmă
Ṣi cândva a fost ca viu
Nu mai lasă nici o urmă
Celor nascuţi mai târziu.

Iată, Eu, Ecclesiastul
Mare domn şi împărat
Mi-am pus inima să vadă
Ce sub cer s-a întâmplat.

Ṣi pe cât, în toate cele
Mă trudeam eu pe pământ
Le-am văzut că-s vanitate
Ṣi doar goană după vânt.

În ce-i strâmb, nu-i îndreptare
Cât ai încerca de greu
Ṣi de-acolo unde nu e
Nici nu cere Dumnezeu.

Eu, care-am sporit în toate
Ṣi-am avut şi întelepciune
Am găsit că şi ştiinţa
Este tot deşertăciune.

Fiindc-acolo unde omul
Înţelege toate cele
Este multă suferinţă
Ṣi necazuri şi durere.

(Continuare în numărul viitor)

Copyright © 2016 Marin Mihalache