Omul

Într-o eternă frământare cu ochiul stând în întuneric
Omul îşi face înţelepciunea prieten bun şi mare sfetnic,
Îşi pune-n gând vise măreţe,le tot alege şi le creşte
De ochiul şi urechea lumii cu mare grijă le fereşte,
Iar când sunt coapte şi rotunde ca fructele în pomul verii
Le-adună tainic şi le gustă pe valuri mari ale plăcerii.
Şi fructele din pomul lumii sunt aşa multe şi gustoase,
Ochii sunt prizonieri vrăjiţi imaginii mereu frumoase,
Urechea-n şoapte şi în susur într-un alint este chemată
Dorind sub mângîierea lor să stea în pace fermecată,
Iar inima e o grădină cu-ale mândriilor seminţe
Sădite şi mereu udate cu ale ochilor dorinţe.

Şi omul tot culege fructe cu-nţelepciunea lui firească
Se caţără pe pomul lumii coroana vrând să-i cucerească,
Ridică scară şi îşi pune un gând pe fiecare treaptă
Făcând din viclenii virtuţi şi din minciună mare artă,
Din zâmbet mască pentru ură,din dragoste o poleială,
Binele un fapt ciudat,o slăbiciune sau greşeală,
Sinceritatea o scânteie înăbuşită-n bezna nopţii
Acolo unde este stinsă de mult şi flacăra dreptăţii.
În lăcomie tot urcând,calcă pe trepte mîini şi frunţi
Privind la cei ce cad sub el prea obosiţi,prea slabi şi-nfrânţi.
Trebuie-ajuns până în vârf,prin orice mijloc,orice preţ
Făcând înţelepciunea scară ce urcă spre un vis măreţ.

Cu mâna aproape de coroană,de fructele cele mai coapte
Şi c-un picior care nesigur pe ultima treaptă se zbate,
Omul se clatină sub vânt scăpându-i scara-nţelepciunii
Văzând cum pierde în cădere roadele puse-n pomul lumii,
De-abia atunci vede sub el treptele vechi şi putrezite
Înţelegând că-nţelepciunea a avut gânduri răzvrătite.
------------------------------------------------------------------
În frământarea lui eternă cu ochiul stând doar în lumină
Omul îşi ia înţelepciunea din pace şi a ei odihnă,
Îşi pune-n gând un plan măreţ şi alegându-l îl prezintă
În ochiul şi urechea lumii sub o lumină în risipă.
Scoate apoi scara cea veche pe care urcă gândul lumii
Lăsând pe ea ca să coboare doare răzvrătiţii şi nebunii.
Şi din înţelepciunea Lui ce naşte pace şi odihnă
Ridică trepte la o scară din străluciri şi din lumină,
O pune peste pomul lumii ce stă mereu sub norul ceţii
Şi o înalţă,toţi să urce la nevăzutul pom al vieţii.
Îi cheamă,îi strigă şi-i adună din zările îndepărtate
Ca să culeagă din lumină fructele vieţii frumos coapte.
Omul ridică scara slavei din gândurile Lui alese
Şi peste cei care o urcă credinţa-n haine albe ţese,
În mintea lor îşi scrie Legea,o pune-n inimă podoabă
Piciorul lor când stă pe trepte să nu alunece să cadă,
Sădeşte-n ei dorinţe mari ce-s prinse de făgăduinţă
Că împreună vor avea în lupta lumii biruinţă.

Printre frunzişul încâlcit,atât de mare-n pomul lumii
Scara luminii e ascunsă de gânduri ce le au nebunii.
Câţi o găsesc şi vor s-o urce,câţi îşi doresc să se înalţe
Punând piciorul neclintit,prinzând de ea şi ochi şi braţe?.
Şi câţi se luptă şi se roagă ca ultima treaptă s-o vadă
Până când omul ce-a făcut-o nu o ridică sus în slavă?.

Iacob 3:15-18;Fapte 17:31; Geneza 3: 11,12,17;Efeseni 4:22-24;
2 Corinteni 4:16; Apocalipsa 2:7,