Când sufletu-ți se tânguia
Ref.1Împ.19,3-17

Când sufletu-ți se tânguia zdrobit de val și încercare
Și căutai un braț întins...o îmbrățișare pe pământ,
Nu s-a găsit vreo slugă sfântă ce să-ți adie o îmbărbătare.
Dar te-a cuprins din necuprins tot Focul sacrului Cuvânt
Încredințându-ți taine noi și har mirific în lucrare...

Când te înghițea cu lăcomie amaru-adânc al întristării
Aproape, nimeni nu ți-a fost spre-a-ți răcori mâhnirea.
Un Vânt cutremura suspinul, `nălțat la Tronul îndurării
Și despica și munți și stânci pentru-a-ți trezi uimirea,
Să-apuci din nou, încrezător, pe calea aspră a lucrării...

Când disperarea te frângea-n pustiu, cu cleștele în sine,
Sperai un gest subtil suflat din purtătorii de lumină
Dar toți aceștia erau seci de-avânt și calități divine...
Dar Dumnezeul tău iubit n-a întârziat deloc să vină
Cu „susur blând, subțire”... în suflet viață să-ți lumine.

Nu-i nimenea nicicând aproape, așa cum este El de tine,
Și nimeni nu-i să cerceteze, ca El, nevoia ta adâncă
Și-apoi la inimă-ți să vină, cumplita sete să-ți aline,
Să te atingă și să-ți zică: „Te scoală-acum, ia și mănâncă...”
Doar Domnul te ridică... acum, aici, și mâine-n slăvi divine!

06/08/2016*Ioan Hapca
(Zaragoza)