Se-aprind pe Terra focuri la altare,
Pământul pare-un cer de stele plin,
Îți cere omul, Doamne, îndurare
Căci parcă e durerea tot mai mare
Și deseori pelinu-i mai pelin.

Ard luceferi pe-ntunecata glie,
Clipesc în rugăciune necurmată
Pe-altarele zidite numai Ție,
Cu ruga întrupată-n piatră vie
Să nu o lepezi Doamne, niciodată.

Creațiunea Ta, noi, coroana ei,
Ne ofilim în geruri provocate,
Aleargă omu-n van, fără temei,
Spre o țintă oarbă, falșii dumnezei,
În agregări se împietresc păcate.

Privește Doamne cu milă spre Pământ,
Păzește apa, aerul și pâinea,
Știi câte primejdii, lațuri câte sunt,
Adu-Ți aminte, avem un legământ,
Vrem să îl păstrăm pân-la venirea Ta.

Când ne vom mistui în lupte crunte
Să nu ne lași fără de biruință,
Ridică-ne Tu rugul sus pe Munte,
Să lumineze-n slava Ta, Părinte,
Căci Ție Îți sunt toate cu putință.

De ne scrumează încercarea, Tată
Și ne vom spulbera în patru zări,
Tu iarăși ne vei aduna odată,
Căci ne așteaptă dreapta judecată
Spre osândire sau veșnic-desfătări.

Să ne rugăm căci nu ne vom ascunde
Nici sub pământ, în cuiburi printre astre,
Nici în dimensiuni necunoscute,
Sau în firida științelor oculte...
Deci să veghem asupra stării noastre.

Va scrie Terra ultima orbită,
Cu pana înmuiată-n văi de sânge:
„E Slova Ta, Stăpâne, împlinită”,
Iar cei care-au răbdat orice ispită
De dragul Tău Isuse, vor învinge.