Atâtea lacrimi Doamne...atâta deznădejde
Şi-atâtea glasuri care se-nalţă către Tine...
S-a 'ngreunat pămâtul de răni şi suferinţă
Şi îşi ridică fruntea ce naşte iar suspine...

Din temelii adânci se zguduie planeta
Parcă-ar voi să plece hai-hui prin galaxie
Sătulă de războaie, de ură şi durere
De omul ce-a lăsat-o cu inima pustie...

Au fost cândva şi vremuri de sfântă fericire
Când dragostea, doar ea îl stăpânea pe om,
Când frumuseţi divine împodobeau natura
Şi izvorau cântări din fiece atom...

Dar vai...acum pământul e supărat şi geme
Şi ţipă din abisuri şi-aduce suferinţă...
Atâtea vieţi curmate...atâtea inimi frânte
Ce caută către ceruri putere şi credinţă...

.....................................................

Oare nu auzi suspinul? Nu vezi lacrimile Doamne
Ce formează-un râu curgând către tronul Tău cel sfânt?
Ne mai iartă Sfânt Părinte... ne mai iartă încă-o dată...
Lasă linişte-n adâncuri... lasă pace pe pământ...

Vulcan-26-08-2016
Mary