Cȃnd te-a chemat Cristos pe Sfȃnta Lui cărare
Tu, ai primit Cuvântul și Darul de iertare?
Ai înțeles credința, Altarul închinării,
Lumina dezrobirii, și dragostea chemării?
Te-ai întrebat în sine ce faci și cine ești,
De ce-ai văzut lumina și pentru ce trăiești?
Te-a-nviorat Cuvȃntul cu glasul blȃnd, duios?
Ori l-ai strivit sub pumnul mȃniei, noduros?

Nu te-ndoi, primește îndemnul plin de har,
Lumina dezrobirii, și-al ei mărgăritar.
Să ai și tu iertare, și-n viața ta un țel,
Iubind pe Creatorul și nu fugind de El!
Chiar dacă-n clipe grele de Cer te-ai depărtat
Nu ești pe lume singur și nici uitării dat.
Coroană-a Creațiunii, făptură-a Celui Sfȃnt,
Nu ține ochii vieții plecați doar spre pămȃnt!

Nu știi? N-ai auzit de sfinți, de-acei martiri,
Eroii amintiți de Sfintele Scripturi?
Ei au trăit în totul asemeni lui Isus
Și pe Altarul Crucii viețile și-au pus.

Lumini nenumărate, o boltă de lumini,
Călătorind prin lume săraci, flămȃnzi, străini,
Neȃngrădiți de fire, de ranguri, sau averi,
Purtȃnd pe umeri crucea și sfintele puteri,
Mulțimi de martori falnici, de dragoste arzȃnd,
Ȋn orice clipă sinceri, în orice timp cȃntȃnd,
Cu lacrimi, cu iubire, cȃntare și suspin
Au înălțat stindardul vieții de creștin.
Și cȃtă umilință și frȃngere de sine
Pentru-a cinsti Cuvântul și pentru-al nostru bine.

Prin valuri de prigoane, furtuni nenumărate,
Creștinii cei dintȃi mergeau cȃntȃnd la moarte
Ţinȃnd cu drag în inimi și-n chipul luminos
Lumina dezrobirii din trupul lui Cristos!
Și-mbrățișȃnd văzduhul de cȃnt înmiresmat
Plecau spre veșnicie cu duhul împăcat.
Și cine poate ști prin secole de har
Mulțimea ce-a trecut al vieții nou hotar?

Nu vrei să fii și tu ca cei dintȃi creștini?
Nu vrei să fii o floare, curată, printre spini?

O viață ai, doar una, asemeni tuturor,
Pe-acest pămȃnt vremelnic și tu ești trecător!
Căci zi de zi, încet, și noapte după noapte,
A timpului clepsidră se scurge fără șoapte.
Ce mici sunt anii vieții, cu griji și încercări,
Ȋn Cerul Veșniciei, din nesfȃrșite zări!
O clipă, o părere, un sunet palid, stins,
O umbră tremurȃndă e viața; doar un vis!
Păcatul lui Adam ne-a mărginit în toate:
Ȋn gȃnduri și în visuri, în vorbe și în fapte.
Și miile de ani din timpul nostru mic
La Dumnezeul veșnic sunt clipe, sunt nimic!

Dar va veni o vreme de cȃntec și de pace
Cȃnd bolta lumii noastre lumină se va face.
Asemeni unei cărți se va deschide Cerul
Cu Dragostea, Cuvȃntul, Lumina, și-Adevărul!
Și vom pricepe totul, în fața Celui Sfȃnt,
De ce ne-a fost dat nouă un timp pe-acest pămȃnt.
Vom înțelege Taina din Veacul nesfȃrșit
Și moartea, și viața, și tot ce am primit.

Deplin vom înțelege, în viața de apoi,
Lumina dezrobirii și darurile noi.
Și vom slăvi pe Domnul, și nu vom regreta
Că am primit iertarea și mȃntuirea Sa!
El, Însuși, Domnul vieții, ne va primi-n lumină
Și ne va șterge chipul, și ne va lua de mână.
Și vom uita pământul împovărat, străin,
Când vom păși în Casa din veșnicii. Amin!


Florești, Cluj