Doamne, de mi-ai dat copii,
N-ai putut ca să mi-i ții?!
Să mă-nveți cum să-i păzesc,
Legănați, să-i țin de mână
Până zorii se îngână,
Iar apoi, când se ivesc
Nori de smoală-n asfințit,
Să-i așez iar la dormit –
Uite-acum nu-i mai găsesc!
Dar îmi șterg ochii îndată
Și m-apuc de căutat;
Nu se știe niciodată,
Poate, totuși, nu i-au luat.

— Bine te-am găsit, pădure,
Nu, nu-mi da nici fragi, nici mure!
N-ai văzut niște copii?
Mi-a răspuns: — Mă mir de tine,
Toți copiii mei-s cu mine,
Dar ai tăi pe unde-i ții?
Când am spus că mi i-au luat,
Codrul s-a înfiorat
Și-a-nceput ca să suspine.

— Mare, tu, cu valuri line,
De-s copiii mei în tine,
Dă-i 'napoi, să nu răcească!
— Eu mă mir de întrebare,
Cum să ții copiii-n mare?
Ia-i cu tine, să trăiască!
Când am spus ca mi i-au luat,
Marea s-a învolburat
Și a prins să clocotească.

Pe câmp verde de-am ajuns,
Minteni am primit răspuns:
— Doar nu-s iepuri sau bursuci
Ca să-i cauți pe câmpie!
Nu-s aicea, cum să fie,
Fugi la dânșii, und' te duci?!
Când am spus că mi i-au luat,
Câmpu-a plâns și-a sărutat
Un fir mic de păpădie.

— Vântule, stai un minut,
Niște prunci tu n-ai văzut?
—Nu, și nu mă dumiresc
De ce-s oamenii nebuni
Și, umblând după minuni,
Pe copii îi rătăcesc.
Când am spus că mi i-au luat,
Vântul s-a întunecat,
Șuierând prin văgăuni.

— Lună dragă, stele multe,
N-are cine să m-asculte!
Dar stătea văzduhul mut.
Doar o stea din mii și mii,
Când aude de copii,
Mă întreabă: — I-ai pierdut?
Când am spus că mi i-au luat,
Steaua care m-a-ntrebat
S-a ascuns prin galaxii.

… Boț de tină, efemer,
Singur printre anateme,
Ca un înger care geme,
Clătinându-mă sub cer,
Am spus: — Doamne, mi-au i-au luat!
Și un chip însângerat
Mi-a șoptit: — Știu. Nu te teme.