Renaştere

Când nu era decât Cuvântul în sufletele care cred
Puterea înţelepciunii Lui le-a cercetat dacă stau drept,
Sfatul divin cu-a lui iubire a adunat din slavă daruri
Punându-le în pomul lumii,pe ale lui uscate ramuri.
Cel mai ales,frumos şi scump,ca să se bucure pământul
S-a întrupat venind firesc,puternic şi etern Cuvântul,
Cel care-a fost de la-nceput întipărirea slavei Lui
Şi-a pus suflarea vieţii-n om din nefiinţa lutului,
Iar când s-a adunat păcatul atâtor veacuri de cădere
A pus în om darul suprem prin a Lui moarte şi-nviere:
Credinţa prin care se naşte un suflet nou,ca în Eden
Înveşmântat iar în lumină,asemenea Celui etern.
--------------------------
Copacul vitregit de iarnă cu ramuri rupte şi uscate
De la-nălţimea lui priveşte spre zările îndepărtate.
Vântul când trece îl cercetează seara târziu şi-n zori de zi:
"De ce eşti trist când te învălui şi mângîindu-te suspini?.
Pe crengile tale înalte stau numai păsările negre,
Sub aripile-ntunecate trunchiul tău falnic nu se vede.
Lumina-ţi e întruna frântă,coroana ceaţa o-nconjoară
Iar rădăcina umbre multe şi tot mai dese o-mpresoară.
Dacă mă laşi şi îţi doreşti deasupra ta împrăştii norii,
Din răsărit am să-ţi aduc raze mănunchi ce umplu zorii,
Căldura lor să-ţi dea putere,apoi şi ploaia să te ude
Să-ţi cadă crengile uscate iar cele frânte să se uite.
Şi când frunzişul va fi verde păsări curate să te-ncânte
Sub nesfârşite adieri de primăveri calde şi blânde".

„Mă bucur când vii şi mă mângîi cu adieri de primăvară
Şi-mprăştii umbrele ce dese la rădăcină mă-nconjoară.
Până la trunchiul meu cel falnic laşi soarele ca să pătrundă
Împrăştiind ceaţa ce-mi face coroana-naltă să tot plângă,
Simt că renasc şi mă înalţ mai sus spre cer când eşti cu mine
Şi mă alinţi în foşnet lung în nopţile de mai senine.
Îţi văd iubirea-n adiere sau în furtuna ce-o alungi,
În ramuri frânte sau uscate pe care multe mi le strângi,
Iar seva care urcă-n mine,deşi-s legat de rădăcină
Parcă mă duce neîncetat spre-a cerului multă lumină.
O vântule,atunci mă simt un pom al vieţii în Eden
Sub care mântuiţii cântă lauda lor cu-al ei refren,
Iar când îşi lasă harpa jos eu le ofer fructe de aur
Simţindu-mă o picătură din veşnicul slavei tezaur.
Pe drumurile tale-nalte te rog să nu mă părăseşti,
Mereu să mă îmbrăţişezi,iubirera ta să-mi dăruieşti,
Atunci eu voi renaşte verde,coroana căutând lumina
Chiar dacă sunt legat de jos şi în pământ mi-e rădăcina".
--------------------------------------
Când nu era decât Cuvântul în sufletele care cred
Puterea înţelepciunii Lui le-a cercetat dacă stau drept,
Sfatul divin cu-a lui iubire a adunat din slavă daruri
Punându-le în pomul lumii,pe ale lui uscate ramuri.
---------------------------------------
Sufletul vitregit şi singur cu gânduri reci şi răsfirate
Din slăbiciunea lui priveşte spre zările îndepărtate.
Duhul divin îl cercetează seara târziu şi-n zori de zi:
"De ce eşti trist când te învălui şi mângîindu-te suspini?.
În ascunzişurile tale stau numai gândurile negre,
Sub ale lor întunecimi a ta iubire nu se vede,
Lumina-ţi este-ntruna frântă şi mintea ceaţa o-nconjoară
A ta credinţă umbre multe şi tot mai dese o-mpresoară.
Dacă mă laşi şi îţi doreşti din tine am să-mprăştii norii,
Din răsărit am să-ţi aduc raze mănunchi ce-ţi umplu zorii,
Căldura lor să-ţi dea putere apoi credinţa să te umple
Să nu mai ai gândurile reci şi cele negre să se uite.
Şi când credinţa va fi mare, daruri din slavă să te-ncânte
Sub nesfârşite adieri de primăveri calde şi blânde".

„Mă bucur când vii şi mă alini cu ale slavei adieri
Şi-mprăştii gândurile reci cu ale tale mângîieri.
Până la mintea mea firească laşi soarele ca să pătrundă
Ca-mprăştiindu-i ceaţa groasă să nu mai stea mereu să plângă.
Simt că renasc şi mă înalţ mai sus spre cer când eşti cu mine
Şi mă alinţi în susur blând în nopţile cu lungi suspine.
Îţi văd iubirea-n mângîieri sau în tristeţea ce mi-o smulgi,
În gândurile reci şi negre pe care vrei să le alungi,
Iar slava ce o pui în mine,deşi-s firesc la rădăcină
Simt cum mă duce neîncetat spre-a cerului multă lumină.
O Duhule,atunci mă simt un suflet dus până-n Eden
În care cânt lauda Celui care mă face iar etern
Şi îmi oferă darul vieţii din pomul cu fructe de aur
Simţindu-mă o picătură din veşnicul slavei tezaur.
Pe drumurile tale-nalte te rog să nu mă părăseşti,
Mereu să mă îmbrăţişezi,iubirea ta să-mi dăruieşti,
Atunci voi fi din nou născut, cu mintea plină de lumină
Chiar dacă sunt legat de jos şi firea-mi este rădăcină"
--------------------------------------
Cum un copac aşteaptă vântul să îi aducă daruri multe
Prin ploaie,soare şi lumină pe drumurile-i neştiute,
Aşa un suflet călător pe blestematul de pământ
Aşteaptă să fie schimbat prin darurile din Cuvânt,
Venite pe acelaşi drum pe care vântul le străbate,
Numai că Duhul le aduce fiind din slavă adunate:
Credinţa unită cu fapta şi cunoştinţa cu răbdarea,
Evlavia şi bucuria iar peste pofte înfrânarea,
Dragostea dată în risipă,cum e o sevă umplând trunchiul,
Pacea deplină ce răsfaţă şi stăpâneşte zilnic gândul.
Şi peste toate o cunună,iubirea Celui infinit
Care în sufletul pustiu atâtea daruri a sădit.
Atunci din sufletul schimbat gândurile triste vin în lacrimi
Cum gheaţa de pe ramuri frânte,curge făcând din ele streaşini,
Iar ochii umeziţi privesc cu bucurie şi speranţă
Acolo unde renăscuţi vor admira veşnica viaţă.

Evrei 1:3;Ioan 1:12-14;14:16,17,26;Apocalipsa 22:2; Iov 14:7;
Isaia 55:12,13; Ezechiel 17:24;Romani 8:9-11;Psalmul 51:11;
Zaharia 4:6; Efeseni 2:22; Galateni 5:22.