Împrăștie ziua în mantia-i-negrită,
Seara, cu fața-n umbri-prelungită,
Se duce degrabă ziua-lumină,
În miros de verbină...
Se-ascund ciripi în caldele cuiburi,
Iar șoaptele-amuțesc...
Doar vântul printre frunze în toamnă,
Se prind în vals și dănțuiesc.
'Și-arată faldul noaptea-n întregime,
Mici felinare pe cer 'și-arată sclipirea,
La o fereastră, lângă un opaiț,
O bătrânică ține-n mâinile-obosite,
Ce-are mai scump și drag: Psaltirea.
Stă aplecată și ființa își desfată,
Citește rar, apoi oftează,
Se roagă-ncet și-atâta lăcrimează...!
E singură în toi de seară
Și toate-s amuțite-n ordine, afară.
Și-a terminat dereticatul,
Și-acuma, stă-naintea cerului,
Să își hrănească sufletul-n sfânt-dumicatul.
Citește rar și se gândește...
Își șterge lacrimi pe obraz
Și-n rugăciune iar pornește...
Așa-și petrece seara... noaptea...
În rugă ce-i o lungă șoaptă,
Ce și-o dorește în lumină,
Cu gândul la Isus Christos
Și la copiii ce-i așteaptă
Demult, demult să-i vină.


4 octombrie 2016
SandaTulics