La înserare

Când soarele roșu apune, și umbrele cresc liniștit
În colț rezemată e sapa, și plugul stă jos obosit;
M-așez pe o laviță roasă, și spun rugăciunea tăcut:
"O, Tată slăvite, etern! Tu știi c-am făcut ce-am putut..."

Când liniștea serii alină cu pace al zilei tumult,
Un glas parcă spune în mine: "Doream să lucrez mult mai mult..."
Sudoarea îmi curge pe frunte, și picură ca un sărut:
"O, Tată, slăvite, ai milă! Am vrut, dar mai mult n-am putut..."

O brazdă-mi aduce aminte... c-am vrut mai adâncă s-o sap,
Dar n-am apăsat cu putere în plugul lipit de proțap.
Degeaba mă tângui pe prispă, cu gândul la visul pierdut:
"O, Tată, îmi iartă păcatul! Nici azi n-am lucrat cum ai vrut..."

Și trist îmi pun fața în palme, cu ochii la colbul de jos:
Va fi oare-aici o recoltă, din cât am lucrat cu Hristos?
O șoaptă încearcă să-mi spargă gâtlejul de lacrimi umplut:
"O, Tată, ai milă de mine, că numai atât am făcut..."