Eclesiastul 12:1-8
Mă-ntorc la Tine-n ziua cea mai rea,
Când nu găsesc în ea nici o plăcere,
Când soarele s-a stins, iar luna piere
Și-n noaptea albă nu e nici o stea.
La mine-n oase este frig și ploaie
Și nici un gând nu risipește norii,
Îmi tremură pe cană păzitorii,
Iar cele ce-au fost tari se înconvoaie.
Măcinătorii toți m-au părăsit,
Ferestrele-s lipsite de lumină,
Mi-i gura încleștată și puțină
Și uruitul morii a slăbit.
Azi, păsări mă trezesc cu-al lor cântat,
Deși tot mai încet se-aude versul;
Oricare drum mă sperie cu mersul,
Orice suiș mă lasă-nfricoșat.
Pe capul meu a înflorit migdalul,
Nu mai cunosc nici pofta, nici fiorii,
Mi-i capătul curând, iar bocitorii
Își pregătesc din vreme recitalul.
Curând se strică roata la fântână,
Găleata se va sparge la izvor
Când, după datul nostru-al tuturor,
Țărâna se întoarce în țărână.
Deșertăciune, viață decăzută!
Am vrut și-am strâns mereu deșertăciune;
Iar la sfârșit, c-un strop de-nțelepciune
Vin să-mi implor salvarea cea pierdută.
Tu, Cel Preasfânt, Te-ai îndurat de mine
Și-s împăcat prin îndurarea Ta...
Un singur lucru doar nu-mi pot ierta:
Și tare-aș înmulți, dac-aș putea,
Puținul timp ce mi-a rămas cu Tine!