Erau la țară în ogradă,
Nu chiar departe de la stradă,
Un cârd de gâște foarte grase,
Și foarte, foarte gălăgioase.

Să zboare...? Vai, nici pomeneală!
(N-ar fi făcut așa greșeală)
Aveau coteț, aveau mâncare,
La ce nevoie să mai zboare?

Se legănau ca la paradă,
Întreaga lume să le vadă.
Umblau mai toată ziulica,
Tot căutând unde-i păpica.

Și cam așa mi-aduc aminte:
Mergea gâscanul înainte,
Și gâștele veneau agale,
Aplaudate cu urale.

Cumva dacă vedeau spre seară
Un stol de gâște care zboară,
Le aruncau câte-o privire
Cu nepăsare și uimire.

Dădeau din aripi, umblând roată
Când începeau să se mai bată
Altfel, nici un folos din toate
Decât să dea vârtos din coate.

...Mă-ntreb, eu n-am ajuns ca ele?
Am aripi, dar ce fac cu ele?
Mai simt a Cerului chemare?
De ce nu mă înalț spre Soare?

Nu cumva mi-a furat pământul
Chemarea dată de Preasfântul?
Și inima de ce nu-mi cântă?
De ce la Domnul nu se-avântă?

Că nu-s făcut pentru gunoaie,
Pentru cotețe, mușuroaie;
Ci pentru zbor la înălțime,
În părtășiile sublime...

Ridică-mă, o, scump Isuse,
La slăvile Tale nespuse;
Din lumea plină de păcate,
La har ceresc și libertate!