Când Dumnezeu tace

Când Dumnezeu tace, dragostea vorbeşte,
Desfăcând verdele în iarba ce creşte,
Împărţind lumina în mii de culori,
Dăruind curcubeul şi frumoasele flori.
Suflarea de viaţă o dă necurmat
Risipind-o ca dar în tot ce-a creat,
În dimineţi clare şi seri liniştite,
În rîuri curate, câmpii însorite,
În cerul cu lună sau cel în azur,
În lucirile-nalte ce-n stele se pun,
În susurul blând ce vântul îl toarce
Iubirea vorbeşte când Dumnezeu tace.

În tăceri divine vorbeşte Cuvântul,
Cu a Lui putere să-ncerce pământul,
Prin El s-a creat şi iarba şi floarea
Iar în curcubeu frumoasă culoarea.
Prin El s-a adus suflarea de viaţă
Şi soarele cald şi luna de gheaţă
Şi seara cu pace şi zorii-n lumină,
Bolta-nstelată de scânteieri plină.
Toate-s aduse prin a Lui putere
Şi-acum ne vorbesc în multă tăcere.

Când Dumnezeu tace Cuvântul ne spune
Că-n a Lui putere s-a-ntrupat în lume,
În viaţă firească şi atât de slabă
S-o facă s-asculte şi să nu mai cadă.
Hristos ca şi om I-ascultă tăcerea,
Doar prin rugăciune şi-adună puterea,
Pe drumul în lume trăieşte ca noi
Cu foame şi sete, în grele nevoi.
Când ispita vine, divinu-i tăcut,
Sufletul Lui rabdă în durere mut,
Să ne-arate nouă că-n trupul cel slab
Putem să-nălţăm al slavei catarg.

Atunci când paharul se umple la cruce,
Rămâne credinţa mai mult s-o apuce,
Răstignit El ştie, chiar de Tatăl tace
Că-L va învia,pe moarte să calce.

Când Dumnezeu tace, gândul e cunună,
Doar în om adus, puterea să-i spună,
Adună cu el iubiri şi durere
Ce trec în simţiri şi în vorbe grele.
Şi gândul făcut să fie doar sfânt
Asemenea-n totul eternului gând,
Se-nalţă în slavă în locuri măreţe
Sau cade în lume în a ei tristeţe.
Dumnezeu ascultă, mereu adunând
Gândurile-n om şi mereu tăcând.

Vânturi tari ridică ale lumii valuri,
În furii şi neguri le trece de maluri,
Piere bucuria, piere chiar şi viaţa,
Rămânând durerea, piere şi speranţa.
Ziua este noapte mereu mai adâncă
Noaptea e abis ce totul îl surpă,
Răul curge-ntruna, ca rîul în mare,
Nu mai are margini, e fără hotare.
Chiar el este mare ce umple pământul
Usucă şi suflet şi tot mai slab trupul.
Şi Dumnezeu tace, dar scrie în carte
După ce ascultă şi gânduri şi fapte.

Când Dumnezeu tace mândria vorbeşte,
În om e stăpână şi îl cucereşte
Şi-atât îl înalţă, îl minte mereu,
Până-l face a crede că e Dumnezeu.
Stă-n el ca un pom, sădit în pustiu,
Mereu fără apă,mereu cenuşiu.
Pe ramuri uscate ce întrec măsura,
Stă scris egoismul,minciuna şi ura.

Iar spinii înţeapă tăcerea divină
Cu hula ce-n ei de venin e plină.
Şi fiind umpluţi de marea cu rău
Cresc peste întinsul şi adâncul hău,
Ridică un rug gata de aprins
Pe-al lumii pustiu şi uscat întins.
În tăcerea sfântă Dumnezeu aşteaptă,
Spinii cu venin încă îi mai rabdă.
În puterea Lui ţine-n mână strâns
Focul pentru rug gata de aprins.
Şi tot în tăcere pregăteşte omul
S-aleagă verdeaţa sau în pustiu pomul.
Duhul lui Ilie e-aproape să vină,
Duhul lui Baal e gata s-apună.

Atunci peste hău, din cer făcut sul,
Peste omul mândru rămas mut în drum,
Din tării de slavă, din nori şi lumină
Se-aude în tunet vocea Lui divină.
Dumnezeu vorbeşte şi omul e mut,
Se-aude cuvântul: "Totul s-a sfârşit!"
Dumnezeu vorbeşte, e clar auzit,
Hula şi mândria din om au pierit.
Dumnezeu vorbeşte şi e prea târziu
Pentru cel ce-alege pomul din pustiu.
Tăcera ce sta şi chema întruna
A pierit, s-a dus pentru totdeauna.
Cei ce-au ascultat-o vor sta în picioare
Ca vorbirea sfântă să nu îi doboare.
Cei ce-au înţeles tăcerea divină
Vor putea să stea în a Lui lumină,
Să asculte glasul ce-a-ntins veşnicia
Şi în ei a pus etern bucuria.