Mireasa

Când ai plecat, m-ai lăsat tristă, privind la cerul însorit,
Apoi, târziu în noaptea lungă la cel cu stele argintii,
Având în suflet şi în gând al Tău frumos şi gingaş chip
Şi întrebându-mă mereu: „Când Te revăd? Când ai să vii?”...

La despărţire m-ai privit, mi-ai pus în mână o carte veche,
Un dar ales, nepreţuit, făcut cu mâna Ta de mire,
Până când vii, să o citesc, în lume neavând pereche
În scrisul ei, ca să mă bucur, punând întreaga Ta iubire.

De-atunci, Te-aştept, şi cu durere, atâtea secole am plâns
Când peţitori urâţi şi răi au tot venit la uşa mea,
Dar prin Cuvântul ce l-ai scris şi cu speranţe mari l-am strâns
I-am alungat spunând că eu, voi fi mireasă doar a Ta.

Mă-mbrac cu haine noi, curate, din albul pur, imaculat
Pe care-nvăţ ca să le ţes din cartea Ta veche, aleasă,
Iar sufletul ce Te doreşte şi doar la Tine e-nălţat
E mângîiat de vorba bună ce tot din carte e culeasă.

Mi-ai spus că pleci în ţara bună să faci un loc pentru-amândoi
O casă mare şi frumoasă plină de pace şi odihnă,
În care nu mai este moarte, nici foame, boală sau război
Şi-acolo vei goli de lacrimi cupa ce-n inimi e prea plină.

Iubesc răbdarea-ndelungată prin care-mi ceri să rămân castă
În încercarea ce o am să-Ți fiu aleasa credincioasă,
Să poţi să spui când vei veni ca să mă iei în casa noastră:
„Tu ai rămas din tot pământul, în ochii Mei, cea mai frumoasă”.

Acum, ştiind din cartea Ta ce timp puţin a mai rămas,
Departe stau de mâna lumii cu degetele ei murdare
Şi strig la Tine şi Te chem în zi şi noapte, ceas de ceas:
„Vino şi ia-mă-n ţara bună, în casa dincolo de soare”.

Apocalipsa 19:7,8;2 Corinteni 11:2;Osea 2:19,20