– Eu plîng, copile, că sunt mare,
În orice lacrimă trăiesc...
Dar tu, ce plîngi, copilul mamei,
Ce plîngi, de nu te liniștești?
– Eu plîng, mămică, că sunt mic,
Și cu a lacrimii genune
Eu plîng că nu-nțeleg nimic,
Și-adaug lacrime în lume.
Din lumea mea imaculată
Născutu-m-am un rob blajin,
Și-un fiu la Casa-Mpărătească
Cu mare nume de creștin—
Dar plîng că nu-nțeleg nimic...
2 martie 2014
Am scris poezia cînd în familia mea s-a născut al doilea copil.
M-am gîndit că e ceva comun între plînsul unui om mare și al unui copil,
și anume "plîng că nu-nțeleg nimic".