EXTAZ DUPĂ AGONIE

O, zbuciumul ființei era sfâșietor
Pe mine mă numeam ”sărmanul muritor”
S-a stins de multă vreme scânteia ce ardea
În stare nu eram să văd eterna stea.

Mă invadau impresii cu rădăcini în lut
Se destrămau și straie pe care le-am cusut
Și tot ce-am adunat s-a risipit în vânt
S-a-ndepărtat din mine și doza de avânt.

Mă penetrau săgeți de foc și remușcări
Și lanțuri mă tăiau în lentele mișcări
Mă scufundam în iazul, adânc, de resemnare
Și nu puteam vedea culori, înseninare.

Erau și alte stări mai bune ca a mea?
Răspunsul, parcă, nu îl puteam avea
Din labirintul lung am încercat să ies
Dar iarăși gust amar, durere am cules.

Minunea s-a-ntâmplat când fost-am prăbușit,
Când dorul cel mai scump a fost înăbușit
Și-am auzit un glas la carea-am tresărit
Exact când luna de sub nori a răsărit...

M-a-nvăluit o stare de dulce-ncredințare
Și am privit cu dor spre necuprinsa zare
Și mi-a zâmbit Ființa ce m-a-mbrăcat în har
Și n-am mai fost răpus de teamă și coșmar.

Mă năpădeau impresii...dar totu-a fost real
Tot ce-a trimis Mesia din spațiul sideral
Mi-a transformat ființa, am fost din nou născut
Și-atâtea exaltări în mine s-au țesut!

Adio agonie cu chipul tău umbrit
Crezut-am că pe veci, total, m-ai cucerit!
Dar ai fugit în umbre când Chipul luminos
M-a îndrumat pe cale spre neamul credincios.

Tumultul care-odată nespus m-a vătămat
S-a risipit când Fiul în turmă m-a chemat
M-a-mbrățișat extazul, m-a sărutat duios
Și am pornit spre Rai pe drumul cel spinos.

George Cornici/23 Noiembrie, 2016