Acum, când lumea e în sărbătoare
Când pe la mese toasturi se aud
Atâți copii orfani n-au de mâncare
Și după palide perdele se ascund.

Abandonați, uitați, nu au pe nimeni. .
Părinții nu mai vin și e târziu. .
Pentru un suflet de pripas nu este cine
S-aduc-un zâmbet și în crudul său pustiu...

Iar undeva, de fiii dragi, departe,
Un pas abea aduce-al doilea pas
Speranțele în noapte sunt deșarte:
Într-un azil plânge o mamă fără glas...

Și câți bolnavi pe paturi de spitale
Zac deznădăjduiți și fără de puteri,
De boală măcinați și de durere
Privați sunt de un zâmbet cald și mângâieri. .

O, dragi creștini, a noastră datorie
E chiar ajutorarea celor în nevoi! . .
O vorbă poate aduce multă bucurie,
O faptă ne va urmări în ziua de apoi!

De sărbători -noi zicem- vrem iubire,
Belșug și bucurie cu cei dragi,
Mese bogate, sănătate, fericire,
Colinde și zăpadă, sărmăluțe, cozonaci. .

Dar cei neajutorați, uitați de lume
Cum să se bucure și ei de sărbători?
Când ținem pentru noi faptele bune?
Oare ce-ar spune scumpul nost Mântuitor?

De-ar fi jos, pe pământ, cu ochii-n lacrimi
Poate-ar privi mâhnit acest tablou:
Inutilul tipar modern de-atâtea datini
Dar fără de esență spirituală-n omul nou...

Treziți-vă dragi frați la sfânta datorie
Că sunt mulți Lazăr care nu au sărbători! . .
Aceeași voce azi vă spune vouă, mie
Să nu fim ca bogatul cel avar, dar trecător!

Din pâinea noastră deci să dăm celui ce n-are,
Să simtă cel lipsit și deznădăjduit
Că-n noi trăiește Cel ce-n bunătatea-i mare
Pe crucea grea, cu mâinile întinse ne-a unit. .