Pe fața tricolorului se-arată,
O văgăună în loc de stema-i onorată,
De-atâția ani ruptura stă înfiptă-n steag,
Facând din brav popor român,
Un sărăcit popor de pâine, atâta de pribeag.
Ne plâng și morții în morminte,
La poartă stau cu plânsu-n șorț,
Bătrânele ce nu-și aduc aminte
Ca-n țară, atâta rău să mai fi fost. . . !
N-a fost nicicând așa de rău amenințat
C-acum poporul, niciodată!
Iubită nație cu steagul rupt,
Coroană blestemată. . .
Voinicii-s toți plecați ca sclavi
La cei avuți, avari după mulți bani.
S-au dus, lăsând în cuiburile părăsite,
Copii cu fețe triste, priviri atât de răvășite!
În țară-i jaf!
Se vinde tot, se ia pe apucat!
Se-judecă între ei ''mari- domnii, ''' se-omoară
Își fură libertatea între ei, în vorbe de ocară. . .
E țara praf!
Ciuntită și furată!
Iar la palat, la zi, e condica semnată,
De-acel ce a jurat, cu mâna pe Psaltire,
Că țara mea și-a ta va fi, apărată.
El a jurat că va lupta
Pentru români și România toată,
Dar Doamne, cum s-a mai schimbat
Spunându-ne: ''Familia tradițională-i demodată! ''
Ne spune tot mai des
Să renunțăm, să nu mai fim ''-nvechiți-tradiționali''
Să luăm exemplu de la sodomiți, de la golani. . .
Copiii nu-s ai noștri, ci ai statului de drept!
Ce-arată ca o dezorganizare fără înțelept!

Ne plâng și morții în morminte. !
De mila țării, odat-cuminte.
Bătrânele rămase-n poartă
Își leagă lacrimi azi în barbă. . . ca niciodată!


29 noiembrie 2016, USA