Năluca

Mama citeşte-ncremenită scrisoarea adusă de poştaş
Ce-i pune-n inimă durerea c-o mână rece de vrăjmaş.
Lacrimi ce vin fără oprire spală cerneala, apoi curg
Albastre-vineţii ca norii, care-n furtună mulţi se strâng.
Tatăl cu greu smulge hârtia şi parcă într-un vis citeşte,
Totul în jur e ireal iar lumea lor se prăbuşeşte.
Vestea ce tocmai au primit-o e ca un pieptene de fier
Ce smulge sufletele lor şi-nsâgerate cad şi pier.
Strigăt şi plâns sfâşietor cutremură trupuri bătrâne,
Întreaga viaţă e-un pustiu, nimic din ea nu mai rămâne.
De pe hârtia umezită răzbate într-un sec ecou:
Al vostru fiu căzut în luptă e pentru ţara lui erou.

Ochii secaţi rămân ferestre la casa sufletului goală,
Albastru-violet din ei timpul rămas nu îl mai spală.
Mîinile tremură ţinând o poză veche de copil
Cu ochii mari, părul buclat şi-un zâmbet ca cerul senin,
Iar amintirile ce vin şi umplu gândurile toate
Sunt ca o pasăre în laţ care spre moarte, trist se zbate.

Una din nopţi este mai lungă, ochii secaţi privesc la stele,
Dorind să afle dacă acolo sunt suflete vii printre ele,
Strigă în ei tăcuţi şi trişti, măcar un semn să li se dea
Să le aline din durerea ce e prea lungă şi prea grea.
Ar vrea să ştie, fiul lor e fericit în altă lume
Sau sufletu-i e chinuit durerea acolo să adune.
Sub pleoapele care cad grele şi printre umbrele tăcute
Parc-o lumină se-nfiripă luând tainic, forme neştiute,
Se mişcă-ncet, se-apropie şi se distinge tot mai mult
Şi aşezându-se pe pat ia forma unui chip plăcut.
Bătrânii vor să se ridice dar trupul lor e-ncremenit,
Ceea ce văd stând lângă ei e chipul fiului iubit.
Un fior rece îi străbate, e bucurie dar şi teamă,
Îşi întind mîinile să vadă de nu-i a umbrelor greşeală,
Dar încăperea e umplută de un glas cald, neomenesc
Ce-i mângîie şi îi încântă în armonii şi-n ton ceresc:
"Tată şi mamă nu m-atingeţi, sufletul meu e acum pur
Trăieşte-n lumile curate unde e fericit şi bun,
Nu simt durerea, nici tristeţea, ci doar o pace nesfârşită,
Iară fiinţa mea cea nouă e adorată şi iubită.
Să ştiţi că tot aici e alb şi sufletele atât de bune
Slăvesc pe Dumnezeul lor şi lauda mereu I-o spune.
Ne bucurăm să fim cu El şi să privim eternitatea,
Să admirăm şi să iubim puterile ce-au învins moartea.
Am vrut să vin să vă mângâi, durerea voastră s-o alin
Cu întâlnirea de acum speranţele să vi le ţin".

Bătrânii vor să-mbrăţişeze, să stea mereu cu chipul drag,
Dar el se-nalţă şi plutind pe lângă zid şi pe sub prag
Se duce prin fereastră lin, un abur unduiund spre stele,
Apoi un fir tot mai subţire în întuneric tainic piere.
Pe pat rămâne un bilet cu-o floare albă, neştiută,
Scrisul e-o artă ce încântă iar ea din altă lume ruptă:
"Vă las dovada vieţii mele,floarea ce nu se ofileşte,
Privind-o să aveţi credinţa ce-n nemurire ne uneşte".

Sufletul trist s-a-nseninat,povara este mai uşoară
Iar lacrimile nu mai curg din zori şi până-n lunga seară,
Parcă o linişte ascunsă dintr-un adânc e slobozită
Şi umple gândurile toate privind la floarea mult iubită.
Timpul se mişcă-n ritm de melc, în aşteptare cu speranţă
Că într-o zi vor fi toţi trei în lumea cu eternă viaţă.

Se-aude o bătaie-n uşă ce tulbură liniştea serii,
Bătrânii sar din aţipeală având mereu vestea durerii.
Şi deschizând rămân în prag, două statui încremenite,
Ale lor inimi sunt prea slabe, prea mult şi prea adânc rănite.
Să vadă acum fiul iubit cum stă întreg în faţa lor
Sau este iar o nălucire din lumea-naltă a stelelor...
Îl pipăie ca să îl simtă, îl strâng în braţe şi-l sărută
Şi printre lacrimi şi suspine tăcerea-i lungă, gura mută,
Apoi în hohotele lungi îmbrăţişarea este strânsă,
Trei inimi care bat ca una, de multă dragoste pătrunsă.

"Dar fiule am primit vestea, scrisoarea a fost ca un vrăjmaş,
Ne-a spus că ai căzut în luptă ca un erou, ca brav ostaş,
Apoi ne-ai apărut în noapte ca suflet pur din alte lumi
Spunându-ne că fericirea e-n viaţa ta pe-nalte culmi,
Iar la sfârşit ne-ai lăsat scris că ne iubeşti şi ne aştepţi
Ca floare vieţii tale pure în noi apoi să o sădeşti".

"Tată şi mamă mă vedeţi, am fost doar prizonier un timp,
Un camarad cu-acelaşi nume a luptat brav şi a murit
Şi din greşeală aţi primit şi aţi citit trista scrisoare,
A fost ca un vrăjmaş ce-aduce a morţii neagră înştiinţare.
Pe drumurile de ostaş am văzut multe grozăvii
Care-au lăsat în urmă morţi şi-n faţă multe dureri vii.
Am văzut omul ca un demon, omul erou şi omul laş,
Omul prieten pân-la moarte şi omul pentru om vrăjmaş.
Omul ce moare ca păgân, fără speranţă şi cu frică
Dar şi pe cel ce credincios stă pe a Duhului aripă.
Pe drumul meu de prizonier am auzit vestea cea bună,
Pe care unii o urăsc iar alţii-n suflet o adună.
Toţi se închină sau slujesc ca robi supuşi la un stăpân
Şi îl iubesc ştiind sau nu că este rău sau este bun.
Alegerea însă e grea, când unul din stăpâni te cheamă
Să dăruieşti sufletul tău în bucurie sau în teamă,
De n-ai în minte călăuză vestea cea bună a iubirii
S-alegi prin sfatul ei ce-i bun şi nu un drum al rătăcirii.
Stăpânul rău te nimiceşte, el te hrăneşte cu minciuni,
Apa ce-ţi dă nu e curată, vine din nori cu mari furtuni,
El face omul un vrăjmaş tot ascuţindu-i arma firii
Să îi omoare şi pe alţii, să ia şi el drumul pieirii.

Aşa şi voi aţi fost minţiţi de-al sufletelor ucigaş
Care-a trimis la voi în noapte un deghizat şi rău ostaş,
Va amăgit luînd chipul meu învăluit într-o lumină
Să credeţi că trăiesc etern având a stelelor odihnă.
Chiar dacă-n luptă aş fi murit cu ale mele simţiri triste
Purtându-vă pe voi în gând şi-atâtea vise neîmplinite,
Ultimul gând ar fi avut credinţă-n el să scânteieze
Că sufletul doar Dumnezeu poate să-l dea şi să-l păstreze.
Cuvântul Lui ne spune clar, atât cel nou cât şi cel vechi
Că moartea şterge tot din om, ce este-n ochi ce e-n urechi,
În locuinţa ei nu este nici cunoştinţă, nici simţire,
Sub soare totul a pierit şi pizmă, ură sau iubire.
Cei vii mai ştiu măcar că mor, dar morţii nu mai ştiu nimic,
N-au chibzuială, nici ştiinţă, orice lucrare a pierit.
Ei nu mai ştiu ce îi urmează şi pomenirea lor se uită,
Buzele au tăceri de lut, lumina-n ochi este pierdută".

Bătrânii ascultând uimiţi dau laudă şi mulţumire
Celui ce poate să aducă adevărata nemurire,
Apoi privesc îngânduraţi sclipirile ce vin din stele,
Lumini şi umbre ochiul lor le tot adună şi le cerne.
Într-un târziu găsesc pe jos floarea lăsată de nălucă
Îngălbenită şi uscată cu-a ei tulpină-n două ruptă,
Iar lângă ea un pic de scrum, o amintire a minciunii
Arătând doar ce îl aşteaptă pe cel ce e stăpânul lumii.

Eclesiastul 9:5,6,10;Psalm 115:17;Iov14:21;
Isaia 63:16;38:18;