Era întunecat pământul
De ură aspră și blestem.
Și-o rază din Lumina lumii
Bătea mai mult ca cornul lunii,
La staulul din Betleem.

Viței tărcați, și oi, și capre,
Au tras atunci zăvoru larg,
Și plini de frică și mirare
Cu-același gând de întrebare
Priveau în iesle Pruncul drag.

Dar oamenii dormeau pereche. . .
La porți zăvoarele au pus,
Ei nu știau că-n astă seară,
Pe undeva, străin afară,
Se naște Domnul lor Isus.

Tablou din cele mai perplexe,
Vedeai la-cela adăpost;
Se încruntau cu totul mieii,
Din cap cu toți dădeau vițeii —
Așa ceva nu a mai fost.

Nedumeriți întreaga noapte,
(Dar și rușine le era),
Ei nu puteau pricepe bieții —
O, cum așa, că Domnul vieții
În ieslea lor să poată sta! ?

Și-apoi spre-a zorilor speranță
Mirarea parcă i-a lăsat. . .
Ei au văzut cum față-n față,
Cu-o inimă în piept măreață,
Păstorii I s-au închinat.

Ce mare, Doamne, profeție
La Betleem s-a împlinit!
Dar vai, că inimi nu o mie
Căzut-au să se-nchine Ție -
Ci-afară, -n drum, Te-au răstignit. . .

Iar azi, ca și-n trecut, Isuse,
Când bați la uși ori la ferești
Cu raza de lumină blândă,
O, ce puțini stau să deschidă
Iubirii sfinte, Părintești! . . .

Iaski 3 decembrie 2016