Am fost trecut prin multe-n viață
În mersul meu pe-acest pământ,
Am fost lipsit de-orice speranță,
Mergeam pe cale șchiopătând.

Robit de lanțuri mult prea grele
Și de păcate mult prea mari
Nu puteam să renunț la ele
Mă țineau strâns cu funii tari.

Stăteam în praf, la colț de drum
Și așteptam să vină hoții,
Să-mi facă câinii haina scrum
Nu vedeam zorii dimineții.

Nu mai speram ca cineva
Să mă ajute și pe mine
Nu aveam pace-n viața mea
Eram pe-un drum, pe căi străine.

Dar S-a-ndurat Isus de mine
M-a ridicat cu braț duios...
Și totuși nu-nțeleg prea bine
Un lucru parcă prea frumos...

...IUBIREA LUI. Oricât am vrut
Nu am putut să îmi explic,
Cum a iubit atât de mult,
Un om ca mine, un nimic?

Și nici nu văd cum aș putea?
Să înțeleg această taină,
Cum să iubească ființa mea
El, Dumnezeul plin de slavă?

De ce-ai lăsat slava din ceruri
Pentru un om, un chip de lut?
De ce-ai ales să vii să suferi?
De ce iubești așa de mult?

Ți-am dat păcate și poveri,
Iar Tu în schimb mi-ai dat iubire,
Ți-am făcut răni și mari dureri
Tu ai tăcut... privind spre mine.

Și mi-ai dat Doamne și răspunsul
Ca să-nțeleg iubirea Ta:
„O, cum să nu iubesc Eu omul ?
Căci l-am făcut cu Mâna Mea.

L-am plămădit cu-atâta dor
Am pus în el tot ce-i mai bun
I-am fost mereu Ocrotitor
L-am făcut peste tot stăpân.

Și chiar de ură și dispreț
Mi-a fost răsplata pentru toate
Eu încă stau și încă-aștept
Să își îndrepte-ale sale fapte.”

Așa mi-ai spus prin șoapta-Ți dulce
Mi-ai spus să iert să nu spun: Nu!
Și-am înțeles atunci Părinte,
Iubirea sfântă ești chiar TU.

Amin.