Când strigă Dumnezeu, stâncile crapă
Iar mările se-ascund de al Său chip.
Ghețarele se adâncesc în apă,
Văzduhul arde-n valuri de nisip.

Când strigă Dumnezeu, pământul tace
Izvoarele se-neacă-n apa lor.
La glasul Lui oceanul se desface
Iar stelele încremenesc...și mor.

Când strigă Dumnezeu, soarele plânge
Și-și stinge razele-n pământ...ucis!
De frică, luna se preface-n sânge
Iar curcubeul cade în abis.

Când strigă Dumnezeu, pădurea arde
Și se preface-n pulbere și scrum.
La glasul Lui și muntele s-aprinde,
Natura se închină doborâtă-n fum!
...
Când strigă Dumnezeu,
eu mă cutremur
Și cad smerit cu fața în țărână.
La glasul Lui eu mă prefac un abur
Iar oasele cu carnea se-mpreună!