Mi s-a vătămat condeiul
Și refuză să mai scrie;
Categoric cum e cleiul,
Se fixează pe hârtie.
Eu încerc o convorbire
Despre cum mă supărară
Cei ce-n loc să-mi dea iubire
Îmi dau vorbe de ocară.
El, în loc să aibă milă,
Să mă mângâie la greu,
Cu-atitudine ostilă
Spune că-s la fel și eu!
Ce curaj! să-mi amintească
Cum că ieri, fără de rost,
Sub a prieteniei mască,
Am făcut un banc mai prost;
Și c-ar fi cam jignitor
Felu-acesta de umor!
Ei, auzi, ce mai idei,
Asta-i treabă de condei?!

Mi s-a vătămat hârtia:
Nici o slovă nu primește;
Când m-apucă-așa, mânia,
Ea se-ndoaie și bocește.
Eu îi spun că-i știu pricina:
Sunt atâția farisei!
Și-apoi cine poartă vina,
Ce să-i faci, sunt frații mei!
Îi cunosc: oriunde-ar merge,
Una zic și alta fac,
Din mândrie își fac lege,
Legea dragostei desfac.
...Se întinde-ncet hârtia
Și dă dintr-un colț mirată,
Cum că aș avea trufia
Să m-apuc de judecată;
Și-mi mai spune cu tupeu
Că exact așa fac eu!
Auziți, ce ironie,
Asta-i treabă de hârtie?!

Întind mâna spre condei
Să-l blochez cum se cuvine,
Că prea-și face-un obicei
Să mă critice pe mine!
Dar s-a repezit hârtia
(Asta-i pusă pe arțag):
-Lasă, omule, mânia,
Că noi te avem de drag;
Dar de-o vreme, scrisul tău
Orișicui aduce vină
Și condeiul nu-i călău,
Și nici eu nu-s ghilotină.

-Măi copii, aveți dreptate,
Treaba mi se pare gravă;
N-aveți litere curate
Pentru-o inimă bolnavă?

-Nu te-ngriora, stăpâne,
Îmi spun dânșii cu respect,
Nu e boală, nu rămâne,
E așa, ca un defect:

Vezi doar bârne-n ochi la frați,
Iar pe-ai tăi îi vezi curați-
Și-ai să afli în Scriptură
Leac pentru vătămătură.