Apari un prunc scăldat de cânt şi soare
Începi cu zâmbet frăgeziu de mai
Inspiri în jur viaţă şi vigoare
Vezi tot întinsu-n strălucit alai.
Pe nesimţite izbucneşti în freamăt
Zglobiu şi de cunoaştere setos.
Dar prin răstimpi, al clopotului dangăt
Îţi sună blând momentul preţios

Începi să-nfrunţi prin viforul vieţii
Cu pieptul tremurând prin vijelii.
Te prăbuşeşti când zorii dimineţii
Sunt înghiţiţi de norii plumburii.
Te-ntrebi: rămâne omul numai tină?
Un chip uitat şi stins într-un album?
Dar zbuciumul, durerea şi-orice vină
Vor trece ca şi colbul de pe drum?

Să lupţi cu răul e inacceptabil.
Prea-i mic mănunchiul anilor de vis...
Şi totuşi! Ai ceva inestimabil!
E sufletul, ce vrea în paradis.
Şi ce ţi-ar folosi averea lumii
Când scopul sfânt e să ţi-l mântuieşti?
Să-l aperi de tentaţiile humii
Ca în final s-ajungi în slăvi cereşti?

Nu te gândeşti că anii vieţii zboară?
De ce zoreşti în tot ce-i efemer?
De ce-l condamni ca să rămân-afară?
De ce nu vrei să locuiască-n cer?
Opreşte-te! Căci viaţa ta apune.
De vrei să fii cu Cel ce-i veşnic viu,
Slujeşte-I azi, nu-n ziua când vei spune:
Aş vrea, dar e târziu, e prea târziu!