Amarul nod din gât împinge
Lacrima spre gene.
Ambițios, vrei să reziști
Dar curge-așa alene.
Te dă de gol că ești sensibil,
Ai inima de carne.
E omenesc, dar și teribil,
Simțind: răbdarea arde.
Și-asculți când ești învinuit
De lucruri ne-nsemnate,
De unul ce-i nemântuit;
Sentința-i e: „La moarte!”
Și ceartă, tot înverșunat,
Ce-a strâns de peste noapte,
Avea deja dureri de cap,
Turna…lucruri deșarte…
Tăceam, de-acum milă mi-era,
Nici timp n-aveam a spune
Ce eu credem în mintea mea,
Căci turuia cu spume.
Cu bunătate i-le ștergem
Să poată să termine.
I-am dat pastilele de cap
Și s-a uitat la mine.
Eu am venit cu argument,
Pe scurt, ce s-a-ntâmplat.
Credea că eu sunt neglijent,
Dar iute s-a scuzat.
Mi-a spus că-a înțeles greșit,
Era-n moment de stres,
Că-n minte a răstălmăcit,
Dar acum…a-nțeles.
Și m-am rugat zile în șir
Ca Domnul să-i dea pace.
Să-l vadă pe Isus în min`.
Răbdarea, rodul coace.
Eu sunt vremelnic `n-acel loc,
Să fiu o mărturie.
El poate scoate și din foc,
Și sufletul să-nvie.
……………………………..
Odinioară-mi povestea:
Bunicul credincios,
Cu dragoste cum se ruga
Pentru copii, nepoți.
Dar tatăl un ateu era,
Nici nu vroia să creadă.
Și-al lui copil azi suferea,
Era ca piatra-n stradă.
În căruciorul cu rotile,
Ziua și-o petrecea,
Și mai lua ceva pastille
A se-ameliora.
Cântase într-un cor creștin
Vreo (25) douăzeci și cinci de ani,
Și-acum mă-oprea să nu îngân
De ceva fredonam.
”Pe min' nu mă va obliga
Nimeni în astă viață
Să cred și eu într-un… ceva”,
Spunea crispata față.
Și am ales să cânt în gând,
Și inima să-mi salte.
Și-aștept, și cred că-al Lui Cuvânt,
Dă viață, totul poate.
Și să fiu plin de roada Lui,
Fără să spun prea multe.
Și doar cu ajutorul Lui,
Noi, vom urca pe munte.
Cântând în cel mai mare cor
Cu toții, împreună.
Căci El e Domnul Domnilor.
Cu dragoste ne-adună.
Își numără poporul Lui,
E gata ca să vină.
Prinde-L de braț să poți să sui,
E singurul ce-alină!
………………………………….
Odată mi-a mărturisit:
”Cu ani în urmă am murit.
Și-atunci ceva se întâmpla
Ca și cum omul ar visa,
Pe o câmpie-așa întinsă,
Cu flori frumoase, mă plimbam,
Și-n mine aveam o dorință:
`Napoi să vin, nu mai vroiam”.
Și când s-a-ntors în al său trup,
S-a supărat, s-a răzvrătit.
Păcatul apăsa de-acum,
Plătea și suferea cumplit.
Nu e ușor în astă stare
A ajuta, a-ncuraja,
Căci o nemulțumire mare
Domnea parcă și persista.
Dar m-am rugat, mă rog și astăzi.
Și sper că o să spună: „Da!”
Și pe Isus Îl va alege,
Și mâna I-o va apuca.
Un pacient mi-a povestit ca atunci când a murit în timpul operatiei, a vazut o priveliște frumoasă, oameni in alb și a vrut să ramână acolo dar un bărbat tot in alb nu i-a dat voie. Persoana s-a înfuriat tare, dar si mai tare când bărbatul i-a mai arătat un loc urât, groaznic care nu se putea sta acolo. Și când a fost trimis ”pacientul” inapoi, a revenit la viață dar cu acea furie trăiește de ani de zile. Dumnezeu este drept! El ne dă șanse noi. De multe ori atitudinea noastră poate influența negativ sau pozitiv persoanele din jurul nostru. Știm că prin răbdare ne vom câștiga cununa.