Stau și gândesc în nopți târzii, câtă înțelepciune
Stă în sintagma de "a fi" și ce mare minune,
E să pricepi că ești finit, un gând sau o părere,
Un zbor ascet, spre infinit, pe aripi austere...

De ar ști omul ce va fi în zilele-i sortite,
Ar medita la veșnicii, cu stările spăşite.
Nu ar tânji la bogății ce-aicea vor rămâne,
Ci-ar aștepta cu dor să vii, în valea de suspine!

Să îl ridici Isus cu drag, să-i mângâi neputința
Și să îl treci al vieții prag, curmându-i suferința.
Te-ar aștepta știind că Tu, nu suferi părtinirea,
Vorbirea-Ți sfântă, Da și-Amin, ar reflecta iubirea!

Dar ai lăsat finitu-n om, să nu se-nfumureze,
Tu, Dumnezeu, el un atom, făcut să progreseze.
Și mult prea des, uitând ce e, zboară spre Căi Lactee,
Cercând să strângă ielele, în temple de-Astartee.

Şi-nlănțuit în dans profan, jertfește tot ce are,
Nu Domnului, ci lui satan, cu-atâta-nverşunare !
Baal îl prinde-n mreaja lui și îi pătrunde-n minte,
De-ajunge om al nimănui, și fără de sorginte.

De ar ști omul ce mai har există jos la cruce,
Ar da o fugă la Calvar, ofrandă a-Ți aduce,
Și-ar lepăda poverile și pentru totdeauna!
Religii sunt cu miile, credința-i numai una!

Ar înțelege pe deplin planul de mântuire,
Nu Ți-ar da cupa cu pelin în timp de răstignire.
Și n-ar împunge coasta Ta cu suliți otrăvite,
Ci-n proşternare s-ar ruga, să-l izbăvești, Iubite!

Stau și gândesc în nopți târzii, câtă înțelepciune
Stă în sintagma de "a fi", e har și e minune!
Sunt efemer pe-acest pământ, dar prin Isus Mesia,
Eu sunt cuprins în legământ, cu El am veșnicia!

Și nu mă-ngrijorez căci eu, deși cunosc amarul,
Îl am stindard pe Dumnezeu și ca reper, Calvarul.
Când trupul plânge biciuit de boli și suferință,
Privesc la Domnul răstignit, smerit și cu credință.

Căci vremea revederii e aproape, Domnul vine,
El va da plenitudine, celor de prin rovine.
Îi va-nălța pe stâncă sus! În Cartea Vieții-a scrie:
"Iertați prin sângele ce-a curs, admiși în veșnicie! "

20/02/17, Barcelona-Lucica Boltaşu